Noile tehnologii de comunicare virtuală au schimbat profund faţa planetei. Relaţiile dintre oameni şi dintre instituţii s-a schimbat fundamental. Activismul a fost şi el afectat de această euforie a abordării tehnocratice a comunicării. Clicktivismul (termen introdus de jurnalistul Micah White în 2010, într-un articol din The Guardian) este astăzi la mare modă. Nu eşti activist cu adevărat dacă nu semnezi petiţii online, nu participi la discuţii pe grupuri online, create special, nu protestezi virtual faţă de tot felul de trăsnăi care se petrec la tot pasul în România sau în Europa ultimilor ani.
Astăzi, o nouă generaţie de activişti tineri, nu doar familiarizaţi, ci familiari şi titraţi în ale Internetului, îşi dedică energie şi creativitate pentru a face vizibile problemele care îi preocupă şi pentru a crea solidaritate în jurul lor, în spaţiul virtual. Activismul online românesc arată foarte bine online. Impactul offline al societăţii civile este, însă, în continuare redus. Semnarea de proteste sau petiţii online este deja ceva obişnuit – cea mai recentă pe care eu am semnat-o fiind o scrisoare deschisă către Antonescu, legată de afirmaţia lui că detestă feminismul, dar iubeşte şi stimează femeile.
Efectele benefice ale activismului online sînt evidente: şansa de a plasa şi de a avea acces la informaţie aproape instantaneu, în timp real; anonimitatea oferită de acest spaţiu virtual care creează un spaţiu sigur, în care indivizii se pot simţi eliberaţi de o serie de constrîngeri sociale şi fizice şi unde este încurajat un dialog deschis; facilitarea unui dialog transnaţional, care permite împărtăşirea de experienţe; transferul rapid de „bune practici“. Fără doar şi poate că, prin intermediul noilor mijloace de comunicare, a fost reinventat activismul social, s-au schimbat profund relaţiile tradiţionale dintre oameni, dintre autorităţile politice şi p
