De curând au fost decernate premiile Lasker, iar anunţarea premiilor Nobel se va face în perioada următoare. În vreme ce primele au două secţiuni distincte pentru cercetarea fundamentală, respectiv pentru medicina clinică, Premiul Nobel pentru medicină pare să-i defavorizeze pe clinicieni. Este cumva cercetarea clinică mai puţin importantă? (Dr. A. M.) Începând din 1901, Premiul Nobel pentru medicină şi fiziologie a fost acordat până acum de 108 ori. Din cauza războaielor mondiale, distincţia nu a fost decernată în 1915–1918 şi 1940–1942, iar în 1925 Comitetul Nobel a considerat că niciuna dintre propunerile evaluate nu merită premiul. Până acum, numai şapte premii Nobel au fost acordate pentru cercetări clinice, toate legate de introducerea unor noi modalităţi diagnostice sau terapeutice: fototerapia pentru lupus vulgaris (Niels Finsen, 1903), chirurgia afecţiunilor tiroidiene (Emil Kocher, 1909), introducerea insulinei în practica clinică (Frederick Banting şi John Macleod, 1923), malarioterapia (Julius Wagner-Jauregg, 1927), cateterizarea cardiacă (Werner Forssman, 1956), hormonoterapia cancerului de prostată (Clark Higgins, 1966) şi diagnosticul infecţiei cu Helicobacter pylori la bolnavii cu ulcer gastric (Barry Marshall şi Robin Warren, 2005). Aşa că a spune că „Premiul Nobel pentru medicină pare să-i defavorizeze pe clinicieni“ este un eufemism; un fenomen care se produce în 6,7% din cazurile unei serii de asemenea dimensiuni trebuie considerat rar şi posibil lipsit de relevanţă (95% interval de încredere 2,9–11,5%). Dacă acceptăm că Premiul Nobel identifică în mod corect descoperiri fundamentale pentru medicină, atunci este uşor de observat că, din primul deceniu al existenţei sale, distincţia a fost acordată pentru progrese incontestabile, fie de ordin general, fie legate de boli cu răspândire largă şi mortalitate ridicată. Primul laureat, Emi