Pînă să ajungă cu fruntea acolo unde puțini au reușit să ajungă, adică în coșul cu capetele fiilor săi, Constantin Brâncoveanu a înfăptuit multe. Chiar înainte să ajungă domn, el a ridicat două biserici – una la Potlogi și una la Mogoșoaia –, așa, ca să-și facă mîna. Ar mai fi ridicat-o și pe a treia, dar n-a mai vrut să se aplece. Îl dureau deja șalele, iar sacii pe care plănuia să-i care în lunga și apropiata domnie îl îngrijorau.

Ca domn, însă, putea ctitori pe banii altora, așa că, în primii ani de mandat, a zidit biserica Ioan cel Mare, biserica mănăstirii Sfîntul Sava și biserica Sfîntul Gheorghe Nou, toate în București. Primele două au fost demolate de un alt ctitor bucureștean, care obișnuia să înalțe, cu buldozerul, edificii din moloz. Despre biserica Sfîntul Gheorghe Nou, rămasă în picioare pînă azi, s-ar putea spune că a fost o investiție cu cap, chiar dacă aici a fost depus, în 1720, trupul decapitat al Brâncoveanului. Odată pornită, construirea de lăcașuri sfinte, menită să adoarmă bănuielile unui dumnezeu sever cu înavuțirea, aproape că nu s-a mai oprit. Biserica din Doicești, mănăstirea din Rîmnicu Sărat, mănăstirea Hurezi, mănăstirea Sîmbăta de Sus, mănăstirea Surpatele, mănăstirea Polovraci și mănăstirea Turnu din Tîrgșoru Vechi sînt clădite în pas cu vedeniile funebre care-l bîntuiau pe domn după culesul birului, sărbătorit mai des decît își imaginau sfinții pictați.

Tot pe seama coșmarurilor se pot pune sumele obscene pe care Brâncoveanu le-a alocat școlii. Școala românească din Șcheii Brașovului a funcționat pe banii smulși de la gura păstorilor valahi, la fel ca tînăra generație de cadre fanariote, trimisă la Paris, Viena, Milano și Amsterdam să învețe bazele europene ale fumărirului, oieritului și jefuitului. În 1689, vine de la Stambul Antim Ivireanul, viitorul mitropolit de casă al Brâncoveanului și omul sub a cărui presiune