Aţi putut vedea şi auzi o microistorie ilustrată a Memorialului Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei de la Sighet, un orăşel din nordul României, la frontiera ex-sovietică, în închisoarea căruia a fost decimată programatic elita interbelică a ţării mele. O expoziţie mai amplă despre acest memorial, considerat primul şi cel mai important din Estul Europei (înfiinţat în 1993 şi vizitat de peste un milion de turişti), veţi putea vedea la etajul... în sala...

Conferinţa mea – într-o ţară cu tradiţie democratică bine sedimentată ca a dumneavoastră – poate părea în acest moment stranie. Dacă vă vorbeam în urmă cu două decenii, cînd comunismul real părea să fi fost înfrînt, dar se menţinea încă, prin succesorii săi şi cu ajutorul minerilor stimulaţi să reprime intelectualitatea, aş fi fost, poate, mai avîntat. Acum ştim că în aceste două decenii el, comunismul, s-a dovedit la fel de rezistent ca şi înainte de Revoluţie, şi nu prin identitatea mărturisită, ci prin mentalităţile sale. Evident că nimeni din România nu îşi mai spune comunist, că milioane de foşti membri de partid s-au topit în masa cetăţenilor de rînd, dar şi că foştii nomenclaturişti şi urmaşii lor au devenit capitalişti cum scrie la carte, oameni care nu numai că sînt bine situaţi economic, dar ştiu şi cum să îşi apere interesele folosind experienţa represivă din trecut. Proprietatea agonisită în trecut şi libertatea (obţinută prin înlăturarea dictaturii) de a deveni „căpuşe“ ale Statului i-au transformat în burghezi veritabili (unii dintre ei magnaţi), călcînd peste clasa mijlocie, tinzînd să se refacă – de astădată, însă, nu prin violenţă, ci prin inginerii financiare. Nu spunea însuşi Lenin, încă din 1921, că (şi el se referea nu numai la orăşeni, ci chiar şi la ţărani) „proprietatea naşte capitalism şi burghezie permanent, zi de zi, ceas de ceas, spontan şi în proporţie de masă“? Reţ