După câteva mii de ani de evoluţie, omul tot îşi deplânge decedaţii ca şi cum Pământul nu mai are colţuri fără ei. Acest lucru însă e şi mai ciudat în vremea reţelelor sociale, iar asta am putut vedea de curând.
Anual, elevii care îşi iau cu succes bacul se înscriu, cu sau fără succes, la o facultate. O fată din Mureş s-a înscris la FJSC anul acesta, având şi un rezultat bun la bac. Iar în prima zi de facultate, pe la seară, a fost lovită pe trecerea de pietoni şi a murit. Pentru mine, de când activez pe Facebook, a fost prima dată când cineva cvasi-cunoscut moare şi-i pot urmări parcursul post-viaţă pe Facebook.
Nu eram prieten cu ea pe această reţea socială, dar cu o seară înainte am discutat cam cinci minute, la întâlnirea bobocilor acestei facultăţi. Despre ea n-am nimic de spus, n-o ştiu decât după nume şi după câteva vorbe schimbate, dar las în vechea vorbă de morţi numai de bine. Mă voi concentra însă, dincolo de empatia de duminică arătată de unii, asupra modului în care un om moare online.
În fapt, nu moare, nu moare decât fizic şi online îi rămâne o altă viaţă în faţa căreia nu are de luat (şi nu poate lua) nicio decizie, nu poate interveni în mersul lucrurilor şi nu poate nici like-ui ceea ce vrea sau huidui ceea ce urăşte sau dezaprobă. Ca o coincidenţă, chiar săptămâna trecută Adevărul a tratat subiectul acestei morţi în online. Concluzia e că durerea e tărăgănată, cum un paralizat îşi târăşte corpul după el, împingându-se doar în mâini. Aici nu mai este omul în postura calului de tras, ci este căruţa pe care o trage mai departe această societate online.
Oamenii mai publică mesaje pe Timeline-ul acestei fete, o mai etichetează în mesajele lor publice de compătimire, iar eul său virtual nu poate decât să accepte şi să ingesteze toate acestea. Sunt curios dacă a primit şi mesaje de acest fel. Probabil că da. Eu nu voi primi decât me
