Refugii estivale (6)
Turiştii francezi, în schimb, se distrau (bine de tot!) în extravagantul dar selectul „Club Mediteranée”, care avea plajă privată dotată cu şezlonguri, umbrele din pânză sau papură, cu măsuţe din ratan pe care clienţii îşi puneau mâncarea şi paharele cu băuturi), bărci, hidrobiciclete (n-am înţeles niciodată de ce se numesc aşa şi nu, pur şi simplu, „hidrociclete”, că doar au două pedale şi nu două roţi, precum „suratele” lor de uscat!), iahturi şi şalupe, terenuri de tenis de câmp şi minigolf, precum şi o piscină cu apă încălzită, toate cu instructorii aferenţi şi un fel de grădiniţă pentru copii. În rafturile de cristal ale barului-restaurant-discotecă se găseau absolut toate băuturile străine şi ţigaretele cele mai fine (inclusiv trabucuri şi havane), multe dintre ele de provenienţă franţuzească (firesc, nu?) pe care le văzusem doar în filme sau în reclamele din revistele „Paris-Match” şi „Lire” sau ziarele „Le Monde” şi „Le Figaro” pe care mi le dăruia periodic unchiul meu, care le primea cu regularitate, habar n-am de unde, după ce le citea el, ştiindu-mă amator de franceză. De altfel, aceste publicaţii şi multe altele se găseau şi la un stand special amenajat (alături de binecunoscutele vederi cu „salutări din Mamaia” sau „de pe litoralul românesc al Mării Negre” despre care am vorbit) în luxosul club unde intrasem. Din difuzoare invizibile, susurau plăcut (nu gâjâit, ca la megafoanele de pe plaja noastră) şansonete şi muzici uşoare franţuzeşti interpretate de nume care făceau furori pe atunci şi care multora dintre cei mai tineri de azi nu le spun mai nimic (Jacques Brel, Charles Aznavour, Claude François, Gilbert Becaud, Frida Boccara, Dalida, Johnny Hallyday, Serge Gainsbourg & Jane Birkin, Joe Dassin, France Gall, Adamo şi mulţi, mulţi alţii care nu-mi vin acum în cap). Peste tot se învârteau chelneri spilcuiţi cu mănuşi albe,
