Statele Unite ale Americii s-au construit pe baza imigrației economice a unor mase de oameni în căutare de lucru.
Dar și țări europene au recurs la această practică a încurajării imigrației economice: în anii 1950, Belgia, in plin boom industrial si carbonifer, a invitat zeci de mii de italieni săraci si necalificați să vină să lucreze in minele de cărbune din Valonia.
Un deceniu mai târziu, Germania făcea același lucru chemand turci, cu acel statut de Gastarbeiter, "muncitori invitați", in special pentru munci grele si inferioare pe care in acea vreme de optimism si prosperitate economică germanii nu voiau sa le facă.
Astăzi însă, în Uniunea Europeană, odată cu extinderea spre est și cooptarea fostelor țări comuniste, legislatorii occidentali au început să se îngrijească de felul în care piața muncii poate fi invadată și sufocată de o concurență ieftină de mână de lucru gata să lucreze la negru în condiții precare.
Dintre țările Europei occidentale, doar doua au decis de la inceput sa nu impuna nicio restrictie lucratorilor din tarile estice ale Uniunii: este vorba de Suedia si Finlanda. Alte tari si-au liberalizat piata muncii doar in anumite sectoare. Astfel, in Italia romanii nu au avut nevoie, de la început, de un permis de munca in agricultura, hotelarie, constructii si inginerie. La fel, în Grecia si in Irlanda, patronii au putut de la început angaja romani și bulgari.
Ce mai trebuie știut este că liberalizarea regimului vizelor nu aduce cu sine dreptul la munca in tarile Europei. Nici macar suprimarea totala a obligativitatii vizei nu va aduce acest lucru. Ajunge, încă o dată, sa ne uitam la situatia romanilor si a altor estici intrati de ani de zile in Uniunea Europeana, dar care si acum isi vad limitate posibilitatile de lucru in multe tari occidentale. In realitate, majoritatea tarilor vechi
