- Plantă celebră în Evul Mediu, după două milenii, îşi dovedeşte şi astăzi neobişnuita sa forţă de vindecare -
Cu secole în urmă, spiţerii europeni cumpărau de la negustorii ce ţineau în mare secret provenienţa ei, o pulbere neobişnuită, adusă din Orient. Praful se numea "Artemisia cina" şi se folosea pentru eliminarea viermilor intestinali. Foarte repede, doctorii vremii au observat că dozele mari produc halucinaţii, spasme, vârtejuri, şi de aceea îl prescriau în cantităţi mici. Pulberea amară se prepara din pelinul care creştea în pământul sărat de pe malurile Mării Caspice. Planta a fost numită astfel în cinstea zeiţei elene Artemis, ocrotitoarea femeilor şi a purităţii morale. Druizii numeau pelinul negru "tot ce e bun pentru mame", iar pelinul alb - "doamna bătrână". În Grecia antică, pelinul se folosea cu succes pentru vindecarea afecţiunilor asociate cu menopauza, iar vracii din Egipt deţineau secretul de prevenire a crizelor epileptice. În medicina chineză, pentru încălzirea punctelor de pe meridiane se aduna pufuşorul fin de pe frunzele unui anumit soi de pelin din care se confecţiona un con care se aşeza pe anumite zone ale corpului şi se aprindea. Mocnind încet, pelinul încălzea punctele active şi stimula procesul de vindecare. În lipsa conurilor, astăzi se folosesc ţigări din pelin uscat, care se rotesc în jurul punctelor ce corespund meridianelor energetice. Iar romanii, gurmanzii cei vestiţi ai antichităţii, au descoperit că pelinul favorizează digestia prin stimularea vezicii biliare, mai ales la cei cu "bila leneşă", dar protejează şi de otrava ucigătoare, care le era adesea pusă în mâncare de duşmanii lor.
Strămoşii noştri rezolvau problemele legate de greaţă şi vomă sau de dureri la stomac, mestecând o frunzuliţă de pelin, iar în caz de insomnie, aşezau lângă pernă o crenguţă de peliniţă. Iar înainte de a porni la un
