Apariţia, într-un ritm relativ susţinut, de mai mulţi ani încoace, a unor traduceri din filozofia medievală occidentală a atras indirect atenţia asupra unei absenţe patente din cîmpul nostru editorial: filozofia medievală din sud-estul și din răsăritul Europei. Într-adevăr, cel puţin în rîndul cercetătorilor din România domnește o prejudecată consecventă cu privire la interesul românilor din Evul Mediu pentru filozofie. Nu se neagă faptul că unii dintre ei au fost ei înșiși numiţi filozofi – cum s-a petrecut cu Petru Rareș, într-un text scris de un autor rus contemporan cu domnitorul și care fusese mercenar în garda acestuia (după spusele lui): Plîngerea lui Ivan Perezvetov (cca 1540) –, dar nici nu se prea pune mare preţ pe asemenea informaţii, socotin du-se, pesemne, o probă valabilă exclusiv pentru retorică și arta discursivă encomiastică. Cu toate acestea, episcopul Macarie al Romanului, cunoscut în cultură pentru cronica lui bogat ornamentată stilistic după modelul bizantin al lui Constantin Manasses, a primit din partea ţarului Moscoviei o comandă cărturărească: să traducă Sintagma lui Matei Vlastares din greacă în slavonă (1561). Desigur, nu este tocmai ușor să afli dacă traducerea lui Macarie a fost socotită, în epocă, de către comanditar o operă filozofică sau opera unui filozof (ceea ce nu este totuna). Dar rămîne ilustrativ pentru modul cum se gîndea pe atunci despre filozofi și filozofie textul aceluiași Ivan Perezvetov, de unde poţi afla care era interesul pentru filozofie la curtea petrină a Moldovei; după cum zice textul, în traducerea lui Ștefan Ciobanu, „însuși voievodul Petre [Rareș, n.m.] a fost filozof învăţat și doctor înţelept, și la el serveau mulţi oameni filozofi înţelepţi și doctori [= docţi]“. Pentru descifrarea mai clară și mai decisă a unui peisaj sensibil la interesul pentru filozofie se dovedește de mare utilitate lucrarea de sinte