Politica românească înseamnă doar aprinderea din când în când a unor focuri, desigur de paie. Acum, revine tema cea mai delicată, justiţia. Preşedintele jucător, aflat de o vreme mai mult pe tuşă, mai vrea să intre măcar în ultimele minute pe teren. Drept urmare, ne anunţă cu emfază că rupe pactul de coabitare. Un pact artificial, creat mai degrabă la sugestia puterilor occidentale. Dar nu se va rupe nimic, că nu e nimic de rupt. Pactul nu există de facto.
Cât priveşte justiţia, ea a început să existe, firav, de câţiva ani, dar acesta nu e meritul clasei politice. Cine declară impunitatea pe teritoriul României, ca politică de stat, va avea zile negre în Uniunea Europeană. De asta s-au făcut nişte paşi, dar nu foarte mari. În orice caz, nu suficienţi pentru a justifica panica unora care clamează apocalipsa justiţiei. Se vorbeşte de asediul asupra justiţiei, de blocarea ei, de parcă am fi avut un mecanism care să funcţioneze ca uns. În afară de vreo trei, patru arestaţi celebri, dar şi ăia cu puşcărie ca la Las Vegas, vorba oierului întemniţat, plus averile rămase intacte, nu prea a duduit justiţia. Culmea că majoritatea dosarelor mari, finalizate cu condamnări, s-au făcut de când e USL la putere. E de înţeles, în cazul acesta, disperarea unora, gen Dragnea, care văd că au ajuns la putere, ca eventual să ajungă la puşcărie. Unde s-a mai pomenit aşa ceva! Adică te chinui să umbli cu urna prin cimitire, faci totul pentru a atinge o majoritate dodoloaţă, ca tu după asta să tremuri că intri la Bastilia. În cazul ăsta, mai bine stăteai în opoziţie, unde nu te-a deranjat nimeni. Oricum, a fi în opoziţie în România nu înseamnă că şomezi, mai rămân nişte conducte pentru banii de la stat. Aşa că va fi complicat cu baronetul psd-ist în anii ce vin. Ponta sau oricine va conduce PSD-ul va sta între puştile baronilor şi biciul europeano-american. Cine a zis că e uşor de
