La o primă vedere, teatrul documentar e, foarte general, acea „specie“ a artelor spectacolului care folosește ca suport textual și situaţional materiale preexistente (de cele mai multe ori – și aproape exclusiv în România –, interviuri, dar și documente de arhivă, materiale de presă, dosare juridice etc.), concentrîndu-se asupra unor condiţii sociale și politice – iar aceste mize au, fundamental, prioritate asupra interpretării estetice a spectacolului propriu-zis. Altfel spus, „succesul“ teatrului documentar se judecă în termenii eficienţei socio-politice, nu (sau abia secundar) în termenii excelenţei în conformarea la normele estetice. Asta, cel puţin, e teoria. Practica, în schimb, lasă să se întrevadă, întîi de toate, că, departe de a fi „antiartistic“, teatrul documentar și-a „inventat“ propriile coduri, aparţinînd în același timp terenului „estetic“ (mai ales în organizarea dramaturgică a materialului de spectacol) și practicilor de intervenţie în sociopolitic. Care e marja de ficţional „permisă“ teatrului documentar pentru ca el să-și păstreze relaţia cu realul și, mai ales, cu socialul? Cum și cît îţi poţi asuma, ca artist, funcţia de reprezentare a unor grupuri sociale fără a cădea în apropriere a discursului și colonizare? Cît e „artă“ și cît e „interven - ţie/asistenţă socială“ în acest gen de teatru (aici sînt avocatul diavolului…)? Răspunsurile sînt în ochiul privitorului, s-ar spune… – dacă starea de fapt n-ar fi, de fiecare dată, foarte – dar foarte! – delicată.

Familia Offline (text: Mihaela Michailov, regia: Radu Apostol, o coproducţie Asociaţia Culturală Replika și Teatrul Foarte Mic, București) este un spectacol-proiect de teatru educaţional, în care un grup de copii între 9 și 14 ani joacă, alături de doi actori profesioniști (Mihaela Rădescu și Viorel Cojanu), scene din viaţa unei familii numeroase, cu părinţii plecaţi la muncă în Spani