Pe 5/18 octombrie 1918, Alexandru Vaida-Voievod citea în Parlamentul ungar din Budapesta Declaraţia de independenţă a Transilvaniei, sub numele de "Declaraţia de autodeterminare a românilor din Imperiul habsburgic". Aceasta fusese adoptată de Comitetul Executiv al Partidului Naţional Român din Transilvania, în şedinţa din 29 septembrie de la Oradea.
Este acum de notorietate că, ulterior, Iuliu Maniu a oscilat într-o unire imediată cu Patria-mamă sau declararea unui principat independent Transilvania, care după abia câţiva ani de "acomodare" să ceară Unirea cea Mare. Şi astăzi au apărut intelectuali care încearcă să creeze un curent «transilvănean » sau "ardelenesc" autonom. (…) Ei bine, şi astăzi au apărut voci româneşti care susţin că Transilvania trebuie să se autoguverneze, că «Miticii» de Bucureşti îşi bat joc de banii lor. Şi că, la urma urmei, pot să se înţeleagă cu maghiarii într-un spaţiu complementar. De aici şi până la secesiune nu ar mai fi decât un singur pas…
Dar nu despre asta este important de discutat, ci despre incapacitatea statului român, nu de ieri de azi, ci parcă dintotdeauna. Slăbiciunea statului, a administraţiei româneşti, s-a văzut clar imediat după Marea Unirea de la Alba-Iulia din 1918. A fost nevoie de ani de zile ca administraţia românească să se impună în Transilvania. Prin anii 1930 încă mai puteai descoperi, lucrând în administraţie, funcţionari cezaro-crăieşti care nu ştiau limba română şi foloseau pentru documente oficiale hârtii cu antetul defunctului Imperiu Austro-Maghiar! Exact aceeaşi situaţie s-a petrecut în Basarabia, unde în casele oamenilor, dar şi în sediile administrative, pe la 1923 trona portretul Ţarului Nicolae al II-lea. Un om cu capul pe umeri, profesorul Vasile Dâncu a scris pe blogul domniei sale un text pertinent, din păcate prea puţin băgat în seamă.
"Discuţia despre Transilvania ar trebui să fie
