„Pe timp de război, muzele tac“. E un citat din Cicero, aplicabil tranziţiei moldoveneşti, căruia, dacă ne gândim la soarta artiştilor noştri de azi, i-am putea asocia şi o altă vorbă celebră rostită de Brennus, căpetenia galilor: „Vae Victis (Vai de cei învinşi)!“.

Cu aceste cuvinte barbarul îşi arăta dispreţul faţă de locuitorii Romei, care încercau să-şi răscumpere viaţa cu lingouri de aur, aşezate pe cântarul învingătorului.

După 20 de ani de tranziţie compromisă, Moldova se află în postura unui sclav care şi-a visat libertatea, dar după ce s-a pomenit cu ea în braţe nu a mai ştiut cum să o administreze, lăsând-o pe seama impostorilor şi a noilor îmbogăţiţi, lipsiţi de repere morale, proveniţi din fostele servicii secrete.

Mi s-a întâmplat prima dată în 1999, la Praga. Localul se numea Lucerna Music Bar, pe faimoasa arteră Václavské Namestí. Mă aflam de o lună de zile la un stagiu jurnalistic şi alesesem, împreună cu Adrius, un prieten din Lituania, să petrecem o seară de jazz, în compania unui grup new-yorkez, Yelow Jackets. Nu mă dădeam în vânt după acest gen de muzică, o găseam cam lipsită de sens: o droaie de sunete dezarticulate. Ei bine, revelaţia s-a produs după primele acorduri – tatonante, pânditoare, aparent agonizante, care au fuzionat voluptuos într-o temă explozivă, după câteva minute de iniţieri prealabile...

Cam la fel „am păţit-o“ cu critica literară. Eram student, în URSS, când îmi căzuse în mână o carte a criticului Cornel Regman, De la imperfect la mai puţin ca perfect (1987). Limbajul autorului, analizele sale pe text mi s-au părut, la acea primă lectură de neofit într-ale hermeneuticii, cu totul impenetrabile. După vreo cinci ani, amintindu-mi de acel gust amar al eşecului, am scos volumul din raft, l-am deschis şi... minune: totul mi s-a dezvăluit cu o limpezime de cristal. Metaforele critice ale autorului mă purtau,