Viena, Parisul, Roma, Berlinul, Praga, până şi Chişinăul îşi au festivalurile lor. Ca orice capitală europeană care se vrea respectată, Bucureştiul şi-a făurit, şi-a desăvârşit, de-a lungul timpului, festivalurile sale, ca de exemplu cele culinare, dar publicul bucureştean a fost pur şi simplu invadat şi de festivaluri artistice. Şi oraşele mai mici, pentru a atrage turişti, s-au molipsit de „festivalită“. Luând exemplul străinătăţii – într-un mic sat din Campania, unde a murit filosoful Plotin, în cinstea celui care a descoperit că dincolo de Rău şi Bine nu există nimic, se organizează un festival al nimicului – la Pătârlagele există un festival al ţuicii, ceea ce în ultimă instanţă nu e deloc rău. Nici nu s-au stins bine ecourile unor festivaluri – de film „Anonimul“, al filmului latino-american, de teatru independent Undercloud – că deja s-au auzit primele acorduri majore ale festivalulul „George Enescu“ – ajuns la a 21-a ediţie – care de aproximativ două săptămâni a ocupat atenţia melomanilor cu concertele, expoziţiile, filmele şi manifestările sale extramuzicale din Piaţa Palatului. Lăsând deoparte concertele de la Ateneul Român şi de la Sala Palatului, de care se ocupă cronicari specializaţi, am să vorbesc (scriu) despre un minunat şi original spectacol de teatru vizual, radiofonic, filmic, de fapt un scenariu cu titlul Ce ştie oraşul, după piesa dramaturgului I. Valjan, „Ce ştia satul“, prezentat pe imensa scena metalică din faţa Ateneului, construită pentru spectacole-concert ale diverselor trupe de rock, hard-rock şi eventual manele, care de data asta şi-a găsit o excelentă întrebuinţare pentru un spectacol amplu, polifonic. Ştiam piesa. Participasem la o înregistrare făcută cu ani în urmă de regizorul Dan Puican, în care aveam micul rol al lui Niculai, feciorul casei, iar protagoniştii au fost Stela Popescu şi Alexandru Arşinel. „Ce ştia s