În România unde marile dileme morale au fost mereu amânate, nu e de mirare că justiţia depinde doar de fineţea mănuşilor trase de oamenii zilei pe cozile lor de topor.

Coabitările între bolnavii de foame cronică sunt vremelnice. Trebuie să împartă totul la doi. Un sandvici, un ciolan, un volan, un împrumut extern, un minister, o organigramă... Ce te faci însă, dacă cei doi au o foame atât de mare că nu mai vor să mănânce doar jumătăţi, le e poftă de porţii întregi?

Coabitarea preşedintelui cu premierul se apropie de final, de va fi fost vreodată mai mult de un preambul. Cine credea că o nepoţică îl transformă pe preşedinte într-un bunicuţ simpatic s-a înşelat. Poate că schimbatul scutecelor şi încălzitul biberoanelor l-au făcut să mediteze în plus la vremelnicia coabitărilor şi la rezultatele lor eterne. S-ar putea să se fi gândit că cine ştie ce se naşte din coabitarea aceasta plină de compromisuri şi lovituri de picior pe sub masă. Poate că nu mai vrea să coabiteze la întâmplare, cu străinii.

Cert e că preşedintele a decis să-i trimită inelul în plic premierului Ponta la ore de maximă audienţă. Nu-i e uşor. Chiar dacă este primul care face pasul, preşedintele spune că „Pentru România cel mai mare dezastru ar fi o criză politică.” O spunea arătând nu spre capricioasa lui biografie politică şi nici spre lungul şir al ţepelor cu adversari şi tovarăşi de drum politici, ci spre relaţiile din interiorul coaliţiei guvernamentale, pregătită, spunea el, să se înmulţească la anul prin sciziparitate. Un scenariu la care se gândeşte plin de speranţă, dorindu-i candidatului prezidenţial al Uniunii Social-Liberale tot răul electoral posibil.

După eşecul candidatei preferate la şefia Partidului Democrat Liberal şi publicarea datelor oficiale ale recensământului care validau, practic, rezultatul referendumului de anul trecut, preşedintele