Preot loan ŞTEFĂNESCU

Tuturor ne place de omul tânăr, plin de viaţă, sănătos şi frumos, viguros şi de folos pentru cât mai mulţi. Pe cei bătrâni, mulţi, nu mai dăm doi bani, uităm că lor le datorăm viaţa şi că, de n-ar fi fost ei, n-am fi nici noi. Dacă ne lăudăm cu ceva bun în fiinţa noastră, moştenim o zestre de la ei; şi, dacă avem o ţară frumoasă şi o istorie cu care ne mândrim, este opera lor şi a înaintaşilor lor. Pe urmele lor suntem datori să mergem şi noi, nu doar mâncând, trăind şi îmbătrânind, ci adăugând ceva şi noi la cununa de aur a ţării şi istoriei neamului nostru.

Vom fi marcaţi nu numai de neputinţa şi de povara bătrâneţilor, ci şi de imaginea bătrânului liniştit, cumpănit la faptă şi la mers, cumpătat la vorbă, cu vederi largi şi mult-răbdător, mai înţelegător; fiind introdus în tainele vieţii, el este mai îngăduitor şi mai iertător. La lipsa de reverenţă a celor tineri, pe figura bătrânilor se conturează un zâmbet îngăduitor, iar în minte, replica divină: “Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac!” (Luca 23,24).

Bătrânii reprezintă elementul ponderator şi stabil în vuietul vârtejului de azi şi de atâtea ori al tăvălugului vieţii. Ei sunt sfătoşi şi, pentru aceasta, doriţi şi căutaţi. Au văzut şi au trecut prin multe, bune şi rele. Niciun roman nu este mai interesant şi mai incitant decât viaţa lor, cuvântul fiin-du-le viaţă din viaţă, şi nu literă moartă. De aceea, s-a spus, la români: “Cine nu are un bătrân, să-l cumpere”, pentru sfatul şi experienţa lui de viaţă.

Dârzenia, tenacitatea şi rezistenţa bătrânilor noştri ne obligă să învăţăm de la ei că viaţa noastră este blocată de marea răspundere şi veneraţie ce o datorăm înaintaşilor. Cine poate spune durerile, lacrimile, jertfele, sudorile, sângele vârsat pentru noi pe altarul pururea viu al ţării noastre? Crucile lor sunt crucile neamului nostru.

Suntem datori să-i