Ca să-mi plătească lecţiile de desen şi pictură, tata a golit în vara aceea stupii de miere.
N-am uitat până astăzi valul acela gros, auriu-arămiu, care a ajuns în cămara dascălului meu şi care a lăsat urme grele în toate vasele şi borcanele casei. Nu-mi stătea mintea să desenez scaunele cu picioarele în sus pe care profesorul mi le punea în faţă, ca să învăţ, vezi Doamne, perspectiva obiectelor în spaţiu. Mă enerva şi oul uriaş din lemn vopsit în alb curat, pe care trebuia să-l pictez, ca să înţeleg cum din lumini şi umbre poţi să redai o formă perfectă. În capul meu stăruia ideea că, oricât de bine aş desena, nu voi putea niciodată să surprind perfecţiunea şi modestia celor care m-au ajutat la plata lecţiilor, cu mierea lor. Şi din acest motiv mă cuprinsese un soi de melancolie, pe care o purtam printre oameni ca pe o cămaşă de împrumut, ce stătea agăţată pe mine ca de-un cuier.
De starea asta fără cap şi coadă am scăpat ajutată de faptul că, timp de mai multe săptămâni, cât am luat acele lecţii, am locuit la Baia Mare, la o mătuşă de-a tatălui meu. Cea mai veselă dintre toate câte erau în neam.
Floarea de la butonieră
Când am ajuns la ea şi am cunoscut-o mai îndeaproape, mătuşa Iuli avea peste optzeci de ani şi un iubit, căruia îi zicea Şneler baci, nenea Şneler, care venea în fiecare seară la ea, "în frai". În nordul ţării, expresia „în frai" se folosea pe vremuri în situaţiile în care băieţii se duceau seara la fete în poveşti. „A merge în frai" la o fată însemna că între fata aceea şi feciorul care venea la ea exista deja o înţelegere, ce presupunea, desigur, nişte sentimente alese şi care, de cele mai multe ori, se încheiau cu o logodnă şi apoi cu o căsătorie.
Şneler baci era un obişnuit al casei şi venea zilnic să-i facă mătuşii Iuli o curte discretă, aşezată şi elegantă, de modă veche, precum costumul dichisi
