- Vă fac bine melancoliile toamnei?

- Poate deveni tristeţea fertilă, sau trebuie dusă la doctor?

MATEI FLORIAN

Bonjour Tristesse

N-ai putea trăi fără mine, mi-a spus doamna aceea înaltă şi palidă. Şi nici măcar n-a zâmbit când a spus asta. N-ai putea trăi fără mine, ţi-e dor de mine de crăpi, ţi se face dor imediat ce te las în pace, te dai de ceasul morţii şi nu-ţi găseşti liniştea, n-ai putea trăi fără mine, ascultă-mă ce-ţi spun. Mă vrei, ţi se pare că doar aşa te găseşti pe tine, dacă mă ţii pe mine în braţe, mă săruţi şi mă dezmierzi, ţi se pare că sunt frumoasă, cea mai frumoasă, că aduc ploaia şi înserarea, că îi fac pe câini să latre şi câte şi mai câte. Eşti un prost şi un aiurit, deja te văd, singur cuc la bătrâneţe, te văd şi mi-e milă de tine.

Eram singuri la marginea lumii şi cineva dădea ora exactă. La finalul următor va veni toamna, va începe să plouă, să îngălbenească frun­zele, să se lase ceaţa. I-am spus să tacă - a tăcut - , m-am lipit de ea, iar ea a foş­nit, s-a cuibărit la piep­tul meu, albastră, palidă şi înaltă. Mi-era bine cu ea, eram îndrăgos­tit până peste cap, doar ne ştiam de atâta vreme şi mă obişnuisem cu hachiţele ei. Ştiam că o să mă însoţească o vreme pe dru­mul spre casă, apoi o să se facă nevăzută. Ştiam că o să mă iau cu ale mele, că, la început, nici n-am să observ că a dis­părut, că o să mă prefac că nici nu exis­tă, că nici n-am stat de vorbă vreodată. Şi ştiam că are dreptate, că nu pot trăi fără ea, că va veni un timp în care mi se va face un dor nebun s-o strâng din nou în braţe, când mă voi simţi părăsit şi voi începe s-o caut, s-o chem, s-o strig, s-o urlu, când nimeni şi nimic nu mă va mai face să mă simt eu, doar ea, doar ea, doar ea, dragostea mea palidă, înaltă şi albastră, cea care aduce ploaia, înse­rarea şi îi face pe câini să latre.

Să mai stăm, i-am spus, n-aş vre