Artistul muralist participă prin pictura sa la viaţa spirituală a obştei. De aceea, trebuie să satisfacă exigenţele unui program iconografic, ale comisiei alcătuite la recepţia lucrărilor de pictură, evlavia parohului şi a credincioşilor din parohie faţă de anumiţi sfinţi şi anumite pilde, fapte sau scene din viaţa măntuitorului şi a sfinţilor. Artistul monumentalist are nevoie şi de un simţ al peretelui, la fel cum pictorul de o sensibilitate cromatică specială sau muzicianul de aşa-zisa “ureche muzicală”.

Întrepătrunderea muzicii, picturii şi arhitecturii înalţă cugetul credinciosului, apropiindu-l în timpul slujbei de îndumnezeire. Sunt legi de compoziţie pe care, dacă artistul ştie a le folosi în ajutorul lucrării sale, reuşeste să acordeze ierarhia bisericii triumfătoare cu spaţiul arhitectonic decorat şi frumuseţea cântului liturgic. Nerespectarea acestora (din necunoaştere sau din indiferenţă, din comoditatea care duce la repetarea soluţiilor plastice folosite fără discernămînt şi implicare creativă) conduce la monotonie, lipsă de expresivitate, după cum mărturiseşte însuşi Cătălin Băluţ. De aceea, pictorul Cătălin Băluţ acordă o importanţă deosebită proporţiilor dintre scene, raportului plin-gol, gamelor tonale şi cromatice (care se susţin armonios unele pe celelalte), liniilor directoare ale traseelor vizuale. Toată această vistierie plastică este folosită de către el în scopul îmbinării armonioase a hieraticului, caracteristic picturii bizantine, cu blândeţea şi lumina cuprinse în trăsăturile personajelor şi execuţia efervescentă, delicată şi rapidă. Siguranţa şi precizia chirurgicală ale mâinii, exersate în ani, conferă picturii lui Băluţ prospeţime şi acurateţe şi oferă ochiului un spectacol vizual de mare calitate plastică. Cătălin îmbină transparenţele laviurilor, opalescenţele velaturilor, întinderile vibrate abia vizibil ale câmpurilor de cu