Mi se pare doar mie sau lumea asta chiar s-a întors cu fundul în sus? Nu zic nimic de sistemul de valori. Este un concept relativ, fiecare secol ori generație și-l face pe-al său. Asta nu înseamnă însă că trăsăturile care ne definesc ca ființe umane nu-și mai au locul în structura omului modern, pe care îl creștem de la primii pași pe covorul din sufragerie până la nopțile nedormite, în așteptarea sunetului liniștitor al cheii în ușă, semn că s-a terminat petrecerea în club. Viitorul nostru de-o șchioapă, care încă se șterge la nas cu mâneca, nu sună însă prea bine.

Prea des întâlnesc copii care ies învingători la toate jocurile pe calculator, dar bat în retragere când trebuie să rostească un “mulțumesc”. Li se tolerează, senin, accesele de impertinență “vândute” de părinți drept “personalitate”, li se iartă micuțele mojicii, cu inconștiența unor adulți care, în mod evident, au un simț al umorului prost-crescut. Omuleții aceștia îmbrăcați colorat care fac crize în cafenele par a fi dezinvolți cu străinii, însă o fac bătând cu piciorul în podele, strigând, marcându-și teritoriul prin dat din coate. Însă când părinții lor îi încurajează să stabilească un simplu contact uman cu cineva, se închid brusc și ascund războiul după fusta mamei, incapabili să treacă peste o timiditate pe care nimeni nu i-a învățat să și-o învingă. Știu să dea cu pumnul, dar nu să întindă mâna. Semn că sunt, în fond, izolați, cu mame și tați care-i hrănesc, îi îmbracă, le iau jucării, dar le ignoră sufletul, tratându-i ca pe niște păpuși în carne și oase.

Pe cine creștem acasă? Cu câtă responsabilitate îi ajutăm să se facă mari? Cum le deschidem ușa către ușile pe care și le vor deschide singuri? Azi, “se poartă” copiii care nu au deprins limita dintre ștrengărie și insolență. Părinții care-și aplaudă acum odraslele astfel (ne)educate nu se gândesc însă la adulții care deja prind