Nu este vorba, în rândurile care urmează, de o incursiune exhaustivă în istoria acestei metode cunoscute a fi cheia de boltă a diagnosticului – individual şi în masă – neoplaziilor maligne ale sânului, ci doar de o sumară aducere aminte. Este ştiut că proliferările canceroase ale glandei mamare au fost observate din Antichitate, de ar fi să ne referim doar la semnalarea lor în papirusul Edwin Smith (aprox. 1500 î.Hr.) (1), la scrierile hipocraticilor, la textele lui Celsus (sec. I d.Hr.) şi Galen (sec. I d.Hr.) (2). Acest tip de neoplazii s-a aflat şi în atenţia medicilor medievali precum Guy de Chauliac (1300–1368) şi mai ales a celor din Renaştere: Ambroise Paré (1510–1562), Gabrielle Falloppio (1523–1562), Johannes Scultelus (1595–1645) ş.a. Timp de aproape două mii de ani, apariţia carcinomului mamar a fost explicată conform teoriei hipocratice a celor patru umori care, pasămite, ar dirija întreaga homeostazie: umoarea n-ar fi altceva decât o cumulare locală de „bilă neagră“. Abia în secolul XIX, Rudolf Virchow, Carl von Rokitansky, André Victor Cornil, V. Babeş şi alţi „celularişti“ au precizat substratul tisular al carcinogenezei în general, urmând ca în secolul care a urmat, patogeneza „solidistă“ să se împace cu cea umorală, într-un concept armonic.
Radicalitatea chirurgiei
Chirurgia carcinoamelor mamare are şi ea o istorie milenară. În ciuda faptului că Hipocrate şi adepţii săi direcţi interziceau orice fel de intervenţie operatorie (tumora este o „cutie a Pandorei“, care nu trebuie deschisă), multe generaţii de chirurgi au socotit că neoplazia trebuie eliminată. Debutând cu mijloace barbare, precum cauterizarea cu fierul roşu, recomandată în papirusuri şi practicată până către 1700, ajungându-se până la mastectomiile care i-au făcut celebri în epoca lor pe John Hunter (1728–1793), William Cheselden (1688–1725), Robert Liston (1
