Sunt adeptul solidarităţii. Chiar cred cu adevărat că oamenii aflaţi în suferinţă, în faţa neputinţei, trebuie ajutaţi! Însă, nu pot să-mi explic cum unii pot fi ajutaţi de fiecare dată atunci când au nevoie, iar alţii nu! Avem o sănătate bolnavă şi nimeni nu face nimic. Plătim lunar pentru sănătate, că vrem, că nu vrem. Primim în schimb lipsuri şi aşteptări. Da, am înţeles că din cei 5,5 la sută pe care-i dăm statului, în calitate de asiguraţi, putem beneficia de un pachet minimal de bază. N-am înţeles, însă, de ce atunci când ne îmbolnăvim, nu primim nimic din ceea ce ni se cuvine. Contribuţia la sănătate pe care o dă angajatul român ar putea fi utilzată pentru solidaritate, cazuri de urgenţă, oncologie şi altele, dar şi pentru cel care cotizează. Trei la sută, hai şi patru, din cei 5,5, să fie pentru cei bolnavi, dar măcar un procent să poată fi folosit de cel care cotizează, atunci când are nevoie! Un cont personal la sănătate ar fi ideal pentru asiguratul român care se îmbolnăveşte. Aici, ar fi indicat să ajungă o parte din cotizaţie, iar atunci când e nevoie de tratament bolnavul să poată utiliza “contribuţia” plătită chiar de el. Nu spun degeaba asta! Dar vâd zilnic atâţia oameni care, chiar dacă contribuie la fondul de sănătate, nu pot beneficia de o obturaţie dentară. Pus şi simplu, n-au de unde şi acest lucru se vede pe zâmbetul lor. Nici zâmbetul românului nu mai este cum ar trebui să fie şi chiar dacă ar vrea să şi-l reîntregească, în cele mai fericite cazuri, face sacrificii.

Nu doar sănătatea românească e bolnavă cronic ci şi învăţământul e pe “drumul” cel bun. Un drum lung care nu se mai sfârşeşte şi pe care am pornit cu toţii în urmă cu mai bine de 20 de ani. Zilnic înaintăm, uneori mai stăm pe loc. Da, pe drumul postdecembrist, au pornit şi oameni “curajoşi”, fără pic de bun simţ, care trec… şi depăşesc fără să semnalizeze. Că deh, aşa e m