Afost (ca-n basme: „odată ca niciodată“) ora „vizitelor de lucru“ la Roşia Montană. Politicienii călători se întrec, la televizor, în declaraţii confuze. Ambiguităţi la plecare, similare şi la revenire. Rezultă că nu prea ştiau bine la ce se duc, ce aveau de căutat „pe teren“ şi cu ce posibile revelaţii îi aşteaptă lumea la întoarcere. Cîte dintre mărturiile anterioare despre dramele endemice ale locului şi ale locuitorilor au intrat în atenţia pripiţilor vizitatori? Poate nici n-ar mai fi invocat datoria deplasării dacă le cădeau sub ochi măcar paginile scrise de Geo Bogza despre existenţa sumbră din Apuseni, în ciuda avuţiilor aurifere subterane. Contrast flagrant la mijlocul anilor ’30, la fel de acut şi de bogat în consecinţe ca şi astăzi.

În vara lui 1934, cotidianulFacla, condus de Ion Vinea, trimitea un reporter special să ancheteze situaţia îngrijorătoare din zonă. Cu întîiul foileton, cititorul ziarului căpăta senzaţia proiecţiei într-o realitate ocolită de minimele înlesniri ale civilizaţiei. Sintagma rezumativă pune o ştampilă de necomentat: „sărăcie dezolantă“. Amănuntele ilustrează abandonul, indiferenţa, incuria autorităţilor: „Şosele desfundate, mărginite de o parte şi de alta de şişturi bituminoase sau fîşii de verdeaţă pîrjolite de soare, sate mizerabile cu locuitori palizi şi zdrenţuiţi, podeţe şubrede încălecînd smîrcuri puturoase şi numai departe de tot, abia desluşită pe întinderea cu zări schimbătoare, coama albastră-cenuşie a munţilor de aur purtători“. Ghidat de firul anemic al Roşiei Montane, reporterul străbătea „un drum de calvar“.

Profund decepţionantă este constatarea mijloacelor primitive folosite în exploatarea preţiosului zăcămînt. Indivizi izolaţi ori gupaţi pe familii puteau fi văzuţi scormonind la disperare măruntaiele stîncoase, utilaţi doar cu un topor şi o daltă. Muncă de ocnaşi. Ore şi ore nesfîrşite