Duminică încercaţi să găsiţi cîteva minute pentru a urmări finala de la sol de la Campionatele Mondiale de la Anvers. Şi, mai ales, găsiţi un pic de timp pentru a le urmări pe Sandra Izbaşa şi pe Larisa Iordache.

Credeţi-mă, o să vă simţiţi mîndri, chiar dacă o să iasă sau nu cu medalii! Dincolo de linii acrobatice, de legări, de elemente, de forţă, de încrîncenare, de sacrificiu, e artă, e puţin balet, e feminitate, e emoţie, e gimnastică artistică. Una căreia i-am dus dorul în ultimii ani în care acest sport s-a transformat imens într-o etalare a dificultăţii. Dacă vreţi asta, priviţi-o pe Simone Biles, americanca de 16 ani, care a avut aceeaşi notă la execuţie ca Sandra Izbaşa, dar nota de la dificultate le-a despărţit, 6.500 pentru americancă şi 6.200 pentru româncă. Forţă, diagonale atletice, puncte adunate, dar nici o emoţie. Nici o scînteie.

Adriana Pop, coregrafa recunoscută internaţional, a lipit de personalitatea fiecăreia dintre cele două românce muzica şi mişcările. Sandra e deja diva seducătoare sigură de ea, care se simte minunat, mai ales că e la ultima întrecere mondială de asemenea anvergură, iar Larisa e domnişoara energică, dar în acelaşi timp suavă. Fosta gimnastă de ritmică, Adriana Pop se încăpăţînează să mai creadă în latura artistică a sportului în care fetele par mai mult maşini capabile să sară la nesfîrşit, a sportului în care la începuturi se concura cu pianul alături de covor. "Eu încerc să le fac pe gimnaste să pară mai puţin roboţi, să transmită emoţie, să fie mai feminine", spunea Adriana Pop anul trecut. A reuşit-o de fiecare dată, iar solurile celor două românce trebuie urmărite pentru că vin dintr-o altă lume. Cea a frumosului, a eleganţei şi a pasiunii. Duminică încercaţi să găsiţi cîteva minute pentru a urmări finala de la sol de la Campionatele Mondiale de la Anvers. Şi, mai ales, găsiţi un pic de timp pent