În primăvară am prezentat un festival de film polonez. Aproape toate titlurile înscrise în program, majoritatea produse în ultimii ani, erau istorice. Şi tot majoritatea erau de calitate, narate convingător, cu personaje nuanţate şi filmate la standarde internaţionale. Abordau diverse perioade ale istoriei Poloniei secolului al XX-lea, de la Holocaust şi instalarea comunismului de tip sovietic, pînă la consecinţele colaborării cu Securitatea în epoca post-1989. Reflecţia istorică nu servea prioritar naţionalismului, ci revizitării trecutului şi punerii sale în discuţie.

La scurt timp după festival, am petrecut o bună perioadă de timp la Budapesta. Am remarcat că nici vecinii noştri de la apus nu se zgîrcesc să investească banul public în filme istorice. Producţiile lor însă tind să glorifice mai intens trecutul. Aduc pe ecrane personalităţi sportive, Revoluţia de la 1956 şi personaje de manual de istorie, prevestind, poate, alunecarea spre dreapta a culturii lor politice. Urmărind aceste fenomene cinematografice, mi-am pus întrebarea, în anul dispariţiei lui Sergiu Nicolaescu, de ce se produc atît de puţine filme istorice în România, azi. Iar dintre puţinele care ajung pe ecrane, de ce sînt modeste cele mai multe dintre ele. Filmul istoric bine realizat poate cîştiga la fel de bine premii la festivaluri (Oscarurile recompensează aproape anual astfel de producţii). În interesul industriei proprii, genul istoric poate face tranziţia între stilizatul Nou Cinema Românesc, făcut ades pentru export şi care nu prea adună public românesc în săli de cinema, şi un cinema popular naţional, care, aşa cum se întîmplă în alte ţări europene, se vinde încă decent pe piaţa proprie.

Încep prin a trece în revistă puţinul care există după aproape douăzeci şi cinci de ani de la căderea regimului Ceauşescu. Că tot veni vorba, să luăm notă de cele trei filme de