Marea amăgeală a formelor fără fond a început la noi în urmă cu mai bine de un secol şi jumătate, când societatea românească încă feudală s-a iluzionat că se poate moderniza rapid, copiind diverse form(ul)e occidentale pe care să le aplice “fondului” nostru naţional, preponderent oriental, cel puţin în Muntenia şi Moldova. Iar în cazul în care acesta lipseşte, nu-i nimic, apare el, fiindcă, nu-i aşa?, forma creează fondul. Creează, pe dracu’!
Titu Maiorescu a spus-o mult mai elegant şi infinit mai convingător: “forma fără fond nu numai că nu aduce niciun folos, dar este de-a dreptul stricăcioasă, fiindcă nimiceşte un mijloc puternic de cultură (…) este mai bine să nu facem o şcoală deloc decât să facem o şcoală rea (…) mai bine să nu facem deloc academii, cu secţiunile lor (…) decât să le facem toate aceste fără maturitatea ştiinţifică ce singură le dă raţiunea de a fi“. Eminescu vorbea şi el de: “incultura şi vechiul spirit bizantin, care a intrat în formele nouă ale civilizaţiei apusene”, concluzionând că: “Nu ceva esenţial, nu îmbunătăţirea calităţii a fost ţinta civilizaţiei române, ci menţinerea tuturor neajunsurilor vechi, îmbrăcate în reforme foarte costisitoare şi cu totul în disproporţie şi cu puterea de producţiune a poporului şi cu cultura lui intelectuală“.
Dom’le, oamenii ăştia scriau despre România lor, 1870 – 1880, nu despre România noastră, 1990 – 2013! Dar poţi să schimbi vreun cuvânt? Ideea este că, după atâta evoluţie, după atâtea războaie şi revoluţii (inclusiv cea tehnologică), după atâta monarhie, dictatură şi democraţie, după atâtea speranţe şi iluzii, dar fără niciun pic de luciditate şi de eficienţă, după, în fine, atâta pierdere de vreme, tot amărâtele alea de forme fără fond sunt la putere! Formele şi fiţele se văd cu ochiul liber, dar poate să-mi spună cineva ce mare fond e de capul lu’… Lu’ cine vreţi voi, fiindcă îi cunoaş
