O vizită în Sankt Petersburg, fie şi foarte scurtă, poate avea efecte adverse: stângism, paranoia, nostalgie comunistă. La final, însă, privind prin hubloul avionului, s-ar putea să vă surprindeţi oftând: „O, Rusie!“
Am ajuns în Rusia, în vara care a trecut, într-o perioadă ciudată. Relaţiile Rusiei cu partea occidentală a lumii par să se răcească. Putin e rece cu Obama şi o grămadă de conflicte internaţionale stau între ei. Ne readucem aminte de Războiul Rece şi de poveştile cu spioni.
În ziua în care agentul CIA Edward Snowden a defectat în Rusia, primesc un telefon. „În data de cutare sunteţi aşteptat pentru 24 de ore la Sankt Petersburg, Rusia. Luaţi, degradă, legătura cu Ambasada Rusiei la Bucureşti“. Şi mai mult nimic! Am primit apoi mesaje prin interpuşi: „Confidenţialitate maximă! Mai multe detalii pe parcurs!“.
PARANOIA
Ambasada Rusiei, pe Bulevardul Kiseleff. Lângă ea, ambasada Canadei. Privindu-le din stradă înţelegi tot: Rusia e o clădire uriaşă, veche de 100 de ani, apărată de garduri de 3 metri plus sârmă ghimpată. Canada e un cub mare din sticlă, gard din brăduţi şi bâzâit de camere video care se rotesc.
Ca să ajungi în Rusia, ai nevoie de viză. În avion, înainte de aterizare, primeşti un formular în dublu exemplar, în care scrii cât stai şi care-i treaba cu tine pe acolo. Unul îl predai, pe celălalt îl păstrezi. Formularul asta trebuie să-l ţii ca pe ochii din cap cât timp eşti pe teritoriul Rusiei. E ca un document de identitate.
Paranoia mi-a fost sporită în avion. O nemţoaică tânără citea nişte rapoarte în vederea unei conferinţe pe tema armelor nucleare la care urma să participe în Sankt Petersburg. Să mai spun că la întoarcere, la escala de la Viena, a urcat în avion şi Teodor Meleşcanu, şeful Serviciului nostru de Informaţii Externe? Nici n-am mai băut cafeaua servită de stewardese. M-am gândit că, poate, cine