Coborâm pe înserat din “parcul cu mariane” al Vetrei Dornei (n.n. – cu numele de Mariana sunt “botezate” toate veveriţele din oraş) şi luăm grăbit drumul Pojorâtei. Nu, nu-i rost să-nvăţăm o horă, “împinşi” la joc de ritmul cântecelor Sofiei Vicoveanca. Dar dincolo de apa “cea frumos curgătoare” a Moldovei se află locul nostru de popas, casa de oaspeţi a prea-bunului şi vechiului priten Ion }ăran-Baciu. “L-am povestit” noi şi altădată, uimindu-ne de numele lui atât de simplu şi de bogat, totodată, în rosturi trainice, româneşti. El e “Ion”, el e “ţăran”, el e “baci”. Şi-n numele-i, şi-n existenţa lui rânduită după cea a strămoşilor.

Pentru că am ajuns la Fundu Moldovei (de fapt, într-un sătuc pitoresc, numit: Colacu) la ceas de crepuscul – şi-n obcinele bucovinele vine apusul atât de curând! – şi pentru că toamna se aşezase în toate ale ei (era, atunci, ziua aceea, prima după echinox, prima în care vălul de noapte şi-l aşază mama-natură mai grăbit, abia de-am atins cu privirea dumitriţele care ne aşteptau în pâlcuri rotate, abia de-am văzut schimbul de “salut” între razele soarelui şi scânteierile de stele, şi-am şi intrat în programul “impus” de gazdele noastre. Mai întâi, o ţuică de prună, o-nghiţitură, de bun-venit. Apoi, niscaiva bucate, ca pentru oameni veniţi de dincolo de munte (greu de făcut faţă, căci fusesem la Sighişoara, la întâlnirea anuală a saşilor şi, trecând prin pasul Tihuţa, oprisem la Piatra Fântânele, pentru o porţie de hribi cu smântână…). O singură uimire aveam: îmbiaţi cu mâncăruri săţioase, ca de iarnă ce vine să se aşeze grea, cu omăt, peste case – pastrame, brânzeturi grase, murături (şi să nu uităm delicatul şi puternicul lichior de nuci, mai mult medicament decât băutură!) – nu observasem când “baciul”, stăpânul casei, dispăruse de pe lângă noi. S-o fi dus cu treburi, ne-am zis; aveam să-l găsim, ceva mai târziu, în gura pivniţ