Există o multitudine de documente consemnate în lucrările amintite ca şi în multe altele, privitoare la perioada ajungerii ţiganilor în Europa, care converg spre ideea că ei au pătruns aici pe două importante „rute”. Prima ar fi fost aceea – aşa cum susţine istoricul C. J. Popp-Serboianu (în „Ţiganii. Istorie-etnografie-lingvistică-gramatică-dicţionar”, ed. Payot, Paris, 1939) – că un grup ar fi părăsit India prin interiorul uscatului (prin partea de nord, aşadar), parcurgând succesiv vasta provincie Belucistan din Pakistan, Imperiul Persan (cuprinzând state şi regiuni care acum se numesc Iran, Afganistan, Tadjikistan, o parte a Pakistanului şi una a Indiei de Nord), deşertul Arabiei şi, traversând teritoriul Siriei de azi, s-au stabilit temporar în Armenia, de unde o parte a plecat în arhipelagul grecesc de unde, via Marea Egee, a ajuns în Grecia continentală, Turcia europeană şi apoi în Ţările Române, iar alta s-a îndreptat spre Caucaz şi Crimeea. Al doilea mare grup ar fi urmat calea ţărmurilor, traversând Marea Roşie în Egipt şi, de aici, prin Africa de Nord, de-a lungul coastelor mediteraneene, prin strâmtoarea Gibraltar, a ajuns în Spania, de unde, traversând Pirineii, s-a dispersat în Franţa şi în vestul Europei. Istoricul şi publicistul George Potra lansează în lucrarea sa - „Contribuţii la istoricul ţiganilor din România” (Ed. Fundaţiilor Regale, Bucureşti, 1939, retipărită în anul 2011 la editura „Curtea Veche”) – o ipoteză la fel de viabilă şi plauzibilă, conform căreia ţiganii care porniseră din India spre nord pe drumul uscatului continental ar fi fost luaţi în robie de către hoardele tătare, apariţia lor în Ţările Române coincizând cu epoca marilor invazii mongole din a doua jumătate a secolului al XIII-lea.

Alte dovezi grăitoare în susţinerea acestor ipoteze au fost emise şi de filologi, prin intermediul studiilor de lingvistică comparată, ca