Cvadrupla campioană olimpică la canotaj Doina Ignat (44 de ani) trăieşte într-un adevărat sanctuar: vitrinele apartamentului său cochet, aflat pe cheiul Dâmboviţei din Capitală, sunt pline de medalii, iar pereţii sunt decoraţi cu diplome. Ani la rând, ea ne-a bucurat cu performanţe la Olimpiade, la Mondiale sau la Europene. Fosta glorie a sportului românesc ne face astăzi o confesiune răvăşitoare despre ce a fost, ce este şi ce va fi. Libertatea: Doina, ce calităţi îi trebuie unui sportiv pentru a face mare performanţă?

Doina Ignat: Toţi se nasc cu un talent, important e să-l descoperim şi să-l dezvoltăm. E nevoie de pasiune, ambiţie, perseverenţă, disciplină şi tărie de caracter. Eu voiam doar aurul! Argintul sau bronzul însemnau eşec. Şi acum sufăr că mi-am încheiat cariera cu bronz, la Beijing, în 2008. Banii erau un stimulent?

În canotaj nu sunt bani ca la fotbal. Pur şi simplu dorinţa de a învinge m-a ajutat să dau totul. Nu mă plâng de recompense, dar primele au fost consecinţe ale performanţei, nu scop. Tu erai dură în barcă, nu?

Eram tare drăcoasă! Sunt mândră că semăn cu mama. Ca ştroc, trebuia să coordonez mişcările tuturor, să mă impun. Dar în viaţa privată sunt chiar sensibilă. Nu mai am presiunea psihică din competiţii şi nici emoţii. În barcă, riscam să transmit colegelor tensiunea. Putea duce la eşec. Cum era Doina în copilărie?

Am copilărit la ţară, în Miorcani, Botoşani. Eram o zăpăcită: mergeam la furat de cireşe, duceam gâsca la Prut... Făceam năzdrăvănii. Am avut o copilărie fericită, cum numai la ţară poate fi. Azi, copiii nu se mai bucură de natură, stau la calculator.

Doina are o fetiţă de 11 ani, Andreea Care e drumul spre glorie?

Am petrecut mai mulţi ani cu marea familie a canotajului decât cu părinţii. În 1984 m-a selecţionat Nicolae Gioga, iar în 1992 am obţinut prima medalie olimpică. Drumul a fost lung, cu m