Trăim într-o lume a aparenţelor. Contururi, stări, gânduri construiesc o realitate (una din multele posibile!) pe care o cercetăm cu perseverenţă şi cecitate de insectă. Pipăim cu antenele noastre fragile, ca un gândac uriaş, ca bietul Gregor Samsa din „Metamorfoza” lui Kafka, învelişurile succesive care înfăşoară un miez confuz şi orbitor.

Uneori, întâmplarea (sau poate destinul?) ne împiedică să ajungem la esenţă şi ne obligă să ne continuăm la nesfârşit alunecarea pe pojghiţa subţire a lumii, biete ace de gramofon pe care divina mână salvatoare le-a uitat. Atunci mişcările noastre capătă ceva din mecanica unui balet. Viaţa se reduce la stereotipuri, oamenii cu care ne încrucişăm seamănă cu nişte jucării stricate, iar peisajele iau ceva din relieful înşelător al picturilor naive.

Suntem norocoşi dacă penetrăm realitatea şi ne descoperim, dintr-o dată, dincolo de aparenţe. Ca în orice minune, trecerea e bruscă, aproape brutală, iar încercările sărmanei fiinţe raţionale din noi de a căuta explicaţii sunt, bineînţeles, sortite eşecului. Nu aceasta e calea, ne spunem atunci, şi ne înfruptăm din gândurile-stări care ne înconjoară cu aviditatea unei amibe pe care primitivismul şi sfânta simplitate a alcătuirii o reduc la simţuri şi instinct.

În acea lume magică, în care până şi timpul devine discontinuu, mecanicul se transformă în ritual. Pătrundem, prin fisurile realităţii, în încăperi de poveste. Croşetăm conversaţii a căror fluenţă urmează fluxul auriu al gândirii, visăm cu două minţi şi ne mişcăm cu două trupuri, ştergem graniţa confuză pe care convenţiile au aşezat-o între două făpturi zăbovind tot mai mult în spaţii în care nu le e încă îngăduit să rămână.

Şi, uneori, ne stingem acolo, pierduţi în reveria din care s-a cristalizat, peste locuri şi ere, perfecţiunea lumii, nestemată fragilă şi fermecătoare ca o dănţuitoare mişcându-şi gleznel