A avea discernământ nu înseamnă doar să recunoşti că simpla cunoaştere a unei reguli de operare nu este suficientă pentru a putea opera cu respectiva regulă, ci înseamnă şi să admiţi că maniera nu poate înlocui regula.
Există un anumit conservatorism care îşi are originea în experienţa practică şi care are drept scop (şi drept consecinţă) exercitarea şi rafinarea discernământului printr-o continuă şi crescândă familiarizare cu anumite maniere de a rezolva anumite probleme.
Pentru a înţelege mai bine ce vreau să spun, haideţi să ne oprim, de exemplu, asupra regulilor prezentării indirecte a doi bărbaţi potrivit codului bunelor maniere. Conform primei reguli, atât cei doi bărbaţi, cât şi persoana care face prezentările trebuie, în timpul prezentărilor, să stea în picioare într-o poziţie decentă. Conform celei de-a doua reguli, inferiorul trebuie prezentat superiorului, şi nu invers.
Pentru a nu complica inutil tabloul, să ne oprim doar la aceste două reguli. Cineva ar putea crede că faptul de a cunoaşte cele două reguli este suficient pentru a poseda ştiinţa prezentărilor. Cu alte cuvinte, cineva ar putea crede că a cunoaşte regulile de operare cu un anumit instrument este suficient pentru a putea opera cu respectivul instrument. Aceasta este credinţa oricărui raţionalist în sensul modern al termenului (al raţionalismului care începe cu Descartes şi care între timp a devenit felul nostru obişnuit de a gândi în multe privinţe).
Totuşi această credinţă este vădit falsă, cel puţin în cazul ştiinţei prezentărilor, de care ne ocupăm acum. În acest caz, maniera de a opera cu regula este cel puţin la fel de importantă ca regula însăşi. De exemplu, există circumstanţe în care maniera corectă de aplicare a celei de-a doua reguli este ”domnul Sorin Cucerai, domnul George X”; altele în care maniera corectă este ”Sorin Cucerai, George X”; şi, în fine, alte
