Vreme de secole, pescarii de pe coasta sudică a regiunii Provence au reuşit să supravieţuiască datorită unui peştişor lung şi subţire cât degetul arătător. Nu era el chiar "peştişorul de aur", dar fără nici un fel de reţinere poţi să-l numeşti "peştişorul de argint", mai ales dacă ţi s-a întâmplat măcar o dată ca în zorii zilei să te afli în vreunul dintre porturile de pe Coasta de Azur, la vremea când se întorc bărcile cu "prada" nopţii. Dimineaţa, nimic nu poate rivaliza cu imaginea superbă a grămezilor de anşoa proaspete, abia scoase din năvod, lucioase, cu irizări de argint albăstrui în lumina răsăritului.
În dialectul nisoaz, acestui "peştişor fermecat" i se spune "l'ampoua" - un nume feminin, graţios, demn de "regina neîncoronată" a Nisei! Felul în care sună acest nume în dialect dă seama despre condiţiile în care se pescuiau, înainte vreme, în apele Mediteranei franceze, bancurile de anşoa. Pescarii ieşeau noaptea în larg şi obişnuiau să aşeze la prora bărcii un "lamparo", un felinar aprins - unii dintre ei continuă să folosească şi astăzi aceeaşi tehnică rudimentară. Bancurile de anşoa erau atrase de lumină şi intrau în capcana năvoadelor. Dimineaţa, odată ajunşi în bucătăriile bravelor femei provensale, peştii erau folosiţi pentru a obţine "anşoiada" (pasta de anşoa) sau acel delicat sos cald - "bagna cauda" - care nu este altceva decât un fondue de anşoa în ulei de măsline. Având un gust bogat, fiind deosebit de hrănitor şi costând relativ puţin, acest peşte a fost întotdeauna binevenit pe masa ţăranilor, a pescarilor, ca şi a burghezilor şi nobililor din ţinut. Astăzi, preparatele tradiţionale din anşoa sunt o veritabilă marcă gastronomică a locului şi căutate adeseori de turiştii care vor să simtă "gustul Rivierei Franceze".
Spre deosebire de hamsiile de la Marea Neagră - ale căror poveşti şi legende le vom spune şi noi cândva -
