După cinci zile în care n-am stat o clipă locului în regiunea amalfitană, am pornit spre nord, ţintind Florenţa şi Veneţia. Şi pentru că ne părea rău că părăsim coastele stâncoase şi marea strălucitoare, ne-am cumpărat un CD cu cele mai bune melodii napoletane...

Alergând pe lângă dealurile cu pini şi chiparoşi care ne apropiau de Toscana, am scornit un concurs, ca să treacă timpul mai uşor în maşină: cine vede primul o cetate capătă puteri magice! Din aproape toate vârfurile mai înalte răsăreau semeţ turnurile specifice fortăreţelor, aşa că vă daţi seama ce voinici au devenit copiii mei, Sabin şi Matilda! La Florenţa, ne-am simţit mici, mici de tot, plimbându-ne pe lângă clădirile grandioase, cu arhitectură renascentistă.

În faţa impunătorului Palazzo Vecchio, turiştii, localnicii, poliţiştii, porumbeii, vânzătorii ambulanţi, pisicile maidaneze, statuile umane, care se mişcau când te aşteptai mai puţin, fashionistele care se strâmbau la smartphone, postând imediat poza pe Facebook, nelipsiţii japonezi, care te rugau să treci în fotografia lor, toţi creau o atmosferă de oraş megaturistic. Cele mai multe suflete voiau să se imortalizeze cu David, copia celebrei statui a lui Michelangelo, iar pentru asta stăteau la coadă.

Trecând pe lângă Hercule, care flanchează şi el intrarea în muzeu, Sabin i-a observat pe cei doi lei de deasupra frontispiciului şi mi-a spus: “Mami, uite doi lei de aur!”. În apropiere de Ponte Vecchio, în timp ce admiram desenele unui artist local, ne-a venit o idee: ce-ar fi dacă Sabin şi Matilda s-ar semna pe una din schiţele alb-negru? Ajutaţi de artist, copiii şi-au scrijelit numele cu cerneală neagră, deasupra desenului. A costat 40 de euro.

În cetatea de pe ape, ne-am plimbat cu gondola. Am dat 150 de euro pentru 40 de minute. Iar gondolierul n-a cântat, dar ne-a povestit... De strămoşul lui, Casanova, de marele comerciant