Clasic, antic, vechi și de demult: unde sunt bani mulți în joc nu se poa’ să nu-și bage dracu’ coada. După ce au fost în șpan vreme de vreo 3-4 ani, perioadă de maximă creativitate, atunci când, precum regele Midas, tot ce „atingeau” flăcăii de la Creedence Clearwater Revival se transforma în aur, ba chiar și-n platină (mă refer la distincțiile aferente tirajelor în care erau comercializate discurile lor), au început vorbele, mârâielile, ego-ii. „Io’s mai dăștept, ba io! Că pe mine m-a făcut mama mai înzestrat, cu laringele mai de aur decât a lu’ matale, care-i doar de alamă”, etc, etc. Vorba cu laringele de aur, pe care n-am știut-o până mai zilele trecute, mi-a fost servită ca o postare-replică de un prieten de audiții (chiar dacă prietenia-i în spațiul virtual, la mare modă) și se referea la o realizare discografică Deep Purple, laringele de aur fiind? Ian Gillan, bineînțeles, și pe bună dreptate!

Deci, de prin 1971, CCR-iștii încep să-și împartă împărățiile mai ceva ca frații Cioabă, mânca-v-aș! John Fogerty ajunsese prea mare pentru fratele, dar și pentru prietenii de școală cu care formase grupul, și nu fără temei. Mi-a plăcut vocea acestuia (aspră, imperativă, de adevărat solist de rock), mi-a plăcut modul lui de a cânta la chitară și, chiar dacă nu era „un” Hendrix sau „un” Page, faptul că-l puteai identifica ușor e mare lucru: cânta ca el, era el, John F. John va începe să susțină că, de fapt, el „duce” trupa, fiind principalul compozitor al pieselor grupului, pe lângă a fi liderul vocal și chitaristul solo, deci i s-ar cuveni respect. Fratele mai mare, Tom, devenit vioara a doua, după ce cățelandrii John, Stu și Doug fuseseră trupa lui de acompaniament, face primul pas și părăsește grupul la începutul lui 1971. Stu şi Doug consideră, în aceste condiții, că ar trebui să aibă un rol mai mare în „noul” CCR; John le oferă parte egală în compoziție și