Fiat justitia, pereat mundus! Să fie dreptate chiar de-ar fi să piară lumea! Disputa privind starea "justiţiei" după izbucnirea aşa-numitului scandal Papici ne trimite atât spre transformarea justiţiei într-un scop în sine, cât şi spre Montesquieu şi a sa separaţie a puterilor în stat. Căci de la acuza că "Ponta a intervenit în justiţie de o manieră fără precedent de la intrarea în UE", prezentă într-un comunicat de presă al Administraţiei prezidenţiale din 2 octombrie, la punerea în dis­cuţie a "intervenţionismului" celor două branşe ale executivului de către Crin Antonescu prin formula "Cred că momentul în care preşedintele ţării a ajuns să spună despre primul-ministru că «a intrat cu bocancii în justiţie», în momentul în care primul-ministru a ajuns să spună despre preşedinte că «a condus justiţia prin telefoane», despre un procuror că a făcut dosare politice şi că, desigur, e băsist, lucrurile astea trebuie să facă şi subiectul unei dezbateri în Parlament" până la sesizarea CSM de către Papici însuşi, totul arată că "justiţia" este privită ca ceva în afara societăţii. Un fel de instanţă ultimă, dincolo de "lumea dezlănţuită"!

Nu prea se ştie cu precizie cine şi când a folosit mai întâi expresia "Fiat justitia, pereat mundus", dar ideea că justiţia este mai presus de morală, moravuri şi sentimente este cunoscută încă din antichitate. De aici şi problema: cum se poate justifica moral actul de justiţie şi care este rolul său în societate? Problemă la care - cel mai probabil fără să-i realizeze semnificaţia filosofică - se referă şi atât de pământenii politicieni români.

Trebuie să fie justiţia independentă? Dilema filosofică se exprimă prin conflictul dintre viziunea utilitaristă (justiţia trebuie să asigure maxima utilitate, adică, în sensul lui John Stuart Mill să facă posibilă maximizarea fericirii pentru cât mai mulţi şi să reducă suferinţa) şi cea p