Am mai avut prilejul sa scriu despre ofensiva neo-stangista menita sa prezinte anticomunismul civic-liberal drept un fel de obsesie, ori mai exact spus ca pe o nevroza. Se incearca “normalizarea” dictaturii comuniste: a existat Canalul, desigur, dar si Institutul Politehnic Bucuresti. A existat Pitestiul, ma rog, dar si accesul larg la educatie (se uita anii cand dosarul era mai important decat media obtinuta la examenul de admitere la facultate, se uita discriminarile impotriva copiilor cu “origini nesanatoase”). Miza o reprezinta definirea spatiului politic democratic drept unul anti-totalitar. Unii sustinem ca acest lucru e indispensabil, altii il considera o fixatie retorica. Unii sustinem ca o democratie fara memorie este una in carje (iar aceste carje sunt si ele subrede), altii regreta ceea ce Alain Besançon numea, referindu-se la amintirea nazismului, hipermnezie. Intre amnezie si hipermnezie, eu unul o aleg pe a doua. Intre uitare si neuitare, din nou, aleg sa nu uit. Statul de drept nu poate fi aparat deca ignoram ce a fost statul de nedrept (Unrechtsstaat).

Delegitimarea inisistenta, insidioasa ori stridenta, a anticomunismului urmareste de fapt obliterarea memoriei. Ni se spune ca exista o supra-productie de opere culturale care denunta ororile comuniste, ceea ce este factual neadevarat. Istoria comunismului in scoli este inca, asemeni celei a Holocaustului, obiect facultativ. Ii intreb pe cei care scriu despre “iluzia anticomunismului”, o sintagma incarcata de accente nedisimulat revizionste: Sunt ei de acord ca aceste doua materii ar trebui sa fie obligatorii? Sunt ei de acord ca un intelectual democrat nu are dreptul sa relativizeze Raul radical? Iata mai jos un semnificativ articol semnat de N. Manolescu pe acest subiect care continua sa genereze polemici mai mult sau mai putin substantiale. Inainte de a fi indignat de persistenta neuitarii