Pe 22 iunie, la solstiţiul de vară, s-au împlinit 100 de ani de la moartea lui Şt.O.Iosif (1875-1913). Nereeditat, absent din manuale, poetul nu mai e citit astăzi decât de foarte puţini, deşi poezia lui e plăcută şi memorabilă. Rolul lui în poezia noastră se cade reconsiderat. Iosif e poetul tipic de tranziţie între poezia tradiţională şi aceea modernă.

Poetul ar trebui, probabil, aşezat între micul romantism social de la „Sămănătorul“ (al cărei redactor a fost) şi adierile simbolismului din jurul lui 1900. Versurile, din 1897, şi Patriarhalele, din 1901, sunt un amestec de ecouri din romanticii germani de a doua linie (Bürger, Lenau şi îndeosebi Heine) şi Coşbuc, precum şi de uimitoare anticipări ale lui Goga („Da, mult mai bine ar fi fost/ Să fi rămas în sat la noi,/ De-ai fi avut şi tu un rost,/ De-am fi avut pământ şi boi“). În volumele următoare, sunt anunţate sonuri din Pillat, Topîrceanu, Mateiu Caragiale şi chiar Bacovia („Te simţi mai singur astă-seară,/ Mai mohorîtă-i azi odaia.../ Auzi cum şiruie afară,/ De-a lungul streşinilor, ploaia!“). Adevărată placă turnantă a poeziei noastre, Iosif a fost considerat modernizatorul la noi al baladei romantice germane înainte de Radu Stanca şi Şt.Aug.Doinaş. G.Călinescu a insistat pe ceea ce se referă la scenele din viaţa satului ardelenesc, de la depeizarea pe care o vom găsi la Goga până la evocarea muncilor şi sărbătorilor rurale de către sămănătorişti.

Originalitatea poeziei lui Iosif constă într-un lirism al naturii, nu fără culoare socială. Poetul e un melancolic care iubeşte totuşi viaţa. Elegiile lui sfârşesc de obicei într-o notă optimistă. Deşi nu ignoră versul alb, îl preferă pe acela cu rimă şi ritm, dovedind abilităţi pe care, în epocă, doar Topîrceanu le va întrece şi pe care le vom regăsi la poeţi de după Al Doilea Război, îndeosebi ardeleni, ca Ion Horea şi Alexandru Andriţo