Una dintre primele sarcini ale Societăţii Academice Române, înfiinţată în 1866, a constituit-o alcătuirea Dicţionarului limbii române. Gândurile membrilor fondatori s-au îndreptat – pentru înfăptuirea acestei opere fundamentale – către August Treboniu Laurian şi Ion C.Massim, oameni de cultură care se preocupaseră şi de unele aspecte filologice ale limbii strămoşeşti. A fost o alegere mai mult decât nefericită, întrucât cei doi au căutat să releve atât în Glosariu care coprinde vorbele din limba română streine prin originea sau forma lor, cum şi cele de origine înduioasă, cât mai ales în Dicţionar (I, 1873, II, 1876), în mod expres latinitatea limbii române. Faptul firesc până la un punct – atâta timp cât se judecă lucrurile cu obiectivitate – a fost depăşit însă prin demersurile de includere, adesea vizibilă, a numeroase cuvinte străine prin etimologii forţate (a se vedea, între altele, celebrul exemplu: Slatina, explicată prin stella latina). Evident că, în urma numeroaselor critici ştiinţifice române şi străine şi mai ales a nesfârşitelor persiflări (v. Odobescu: Prandiulum academicum), ironii şi pamflete, Academia a trebuit să încerce o nouă versiune a Dicţionarului, încredinţându-i, de data aceasta, sarcina unui veritabil filolog de mare valoare naţională şi internaţională, dar care era însetat de absolut: Bogdan Petriceicu Hasdeu. Drept urmare, neţinând seama de cadrele fixate de Academie şi de Coroană, savantul a croit un Dicţionar, pe care n-a gândit niciodată că-l va termina, menit a se constitui într-o amplă enciclopedie a vieţii poporului român. Lucrarea, proiectată de forul academic la dimensiuni modeste, ce urma să se încheie în 6 ani a căpătat proporţii ciclopice (şi urma a se finaliza, aşa cum o concepuse B.P. Hasdeu, după calculele lui I. Caragiani în cca. un secol şi jumătate – şi încă filologul nu se ocupa decât de limba veche, până la sfârşitul sec