Romanul Călatoria unui fiu risipitor este, probabil, cel mai vechi text care ne-a rămas de la N. Steinhardt. Scriitura este de o modernitate indiscutabilă, tributară în special câtorva pasaje-far care depăşesc – unele dintre ele – aşteptările noastre. Pe de altă parte, acest „roman al tinereţii iudaice” îşi aduce contribuţia la conturarea deplină a unui imaginar al lumii burgheze evreieşti, interbelice, căreia proustianul şi lovinescianul N. Steinhardt i-a aparţinut prin excelenţă.

Frecventarea şi articularea acestui imaginar burghez constituie, în fapt, preocuparea cea mai constantă a intenţiilor naratoriale, „fuga de acasă” nefiind altceva decât pretextul acestei disecări lucide, ironice, predispuse la experimentul parodic şi persiflator. „Sufletul burghez” – ca să preluăm o sintagmă din text – îşi are corespondentul prim în spiritul citadin de care tânărul Steinhardt este efectiv luat în stăpânire: tramvaiul, termometrul, taxiul, cosmeticele, cinematografele, cofetăria, fabrica, muzica jazz, seratele, societăţile de binefacere, saloanele literare – toate acestea măsoară febra unei lumi şi întregesc portretul burgheziei bucureştene a anilor ’30. Descrierea dorinţei obsedante de călătorii exotice şi a goanei după senzaţional, dar şi a ifoselor, a ipocriziei şi a afectării de care dă dovadă tânăra generaţie, lasă să se întrevadă ideea unei asumări critice a modelului burghez şi aminteşte, totodată, de experimentele parodice din În genul tinerilor.... Formula care surprinde cel mai bine expresia acestei rupturi, precum şi amestecul de nostalgie şi cinism este, probabil, aceea a entuziasmului critic.

Despre tânărul Benet aflăm că, la cei doar 15 ani ai săi, „îşi potriveşte, îngrijit şi afectat, cravata, pălăria, colţul batistei”, iar despre junele Aurel Domas, care „se amorezează la fiecare câteva luni”, că se pudrează în oglindă şi sărută până şi mâinile f