Dacă, după două secole, Wagner (1813 -1883), care se considera în primul rând poet şi reformator mistic, un „Sofocle al timpurilor noi”, dramaturgfilozof lustruindu-şi verbul (muzica fiind mijlocul vital, fluidul supranatural, „energie intimă a naturii stelare”: vibraţie, mişcare, „spiritul lumilor”) încă mai ridică mii de oameni în picioare, electrizându-şi ascultătorii, fără îndoială că mesajul primit de la Jean-Paul, Wackenroder, Tieck, Novalis, Schopenhauer, Hoffmann, Nietzsche, Schumann rămâne unul viu. Tetralogia (Aurul Rinului, 1854, Walkiria, 1856, Siegfried, 1870, Amurgul zeilor, 1874) a transmis formula wagneriană definitivă, în care îşi dau mâna nu numai misticismul romantic şi naţionalismul pangerman, ci şi mesianismul lui Feuerbach, liberalismul lui Laube, pesimismul schopenhauerian. Prezenţa fluidică a universului, de la naşterea lucrurilor la amurgul lumii, mitul etern (în secolul al XIX-lea Zeus devine Wotan, Hera - Fricka, Pallas Atena – Walkiria) prin care Wagner vrea să ne facă „văzători în tenebre”, ritmurile ondulatorii, instituirea, din punct de vedere poetic, a universului „seriilor”, laitmotivele obiectelor (cornul lui Siegfried, sabia Nothung, amintirea Walhallei, acordurile incantatorii ale „băuturii vrăjite”) sau ale persoanelor (Wotan, Siegfried, Wälsung...) dau, laolaltă, impresia unei unităţi de nespulberat.
Ascultând în concert cele patru opere din Inelul Nibelungului, aşa cum s-a petrecut acum la Festivalul George Enescu, nu ne mai putem îndoi că această formulă lipsită de adaosurile regiei e suficientă – ba chiar deplină. Cu atât mai mult cu cât pe scenă s-a aflat Orchestra Sinfonică Radio–Berlin, cea mai veche orchestră radiofonică din Germania (întemeiată în 1923), cu dirijorul său Marek Janowski, n. 1939, celebru încă de la prima înregistrare a Ring-ului din anii ’80. E o orchestră care a făcut să ajungă la noi fiecare notă c
