S-a spus aproape totul despre felul inadmisibil în care Victor Ponta a primit și a salutat vestea măsurilor discreționare prin care procurorul general Tiberiu Nițu a decapitat Secția 1 a DNA. Nu există proba care să dovedească implicarea directă a premierului în scandaloasele decizii, dar felul în care a exultat la pronunțarea lor, felul în care a comentat până la batjocură victimele abuzului de legalitate comis de Nițu dovedesc o vie și nedisimulată satisfacție. Comportamentul lui Ponta are ceva din trufia provocatoare cu care un criminal în serie lasă lângă corpul neînsuflețit al victimei o ”semnătură” menită să elimine orice îndoială asupra identității celui care a comis crima. Liderii politici ai Opoziției, mass-media internă și internațională, corpul diplomatic acreditat la București, Comisia Europeană nu au întârziat să se pronunțe imediat și cu toată fermitatea împotriva tratamentului pe care Victor Ponta și-a permis să-l aplice Justiției. Sunt surprinzătoare, neașteptate aceste reacții, aflate încă la începutul lor? Se consumă un eveniment politic major în spațiu european care să focalizeze interesul Uniunii până într-atât încât să-i obtureze privirea spre România? La ambele întrebări, același răspuns: Nu! Cum se poate atunci ca prim-ministrul unei țări membre a UE, care a probat pe propria-i piele promptitudinea și severitatea cu care Uniunea reacționează la orice încălcare a normelor imprescriptibile ale statului de drept, să o sfideze și să o provoace din nou printr-un comportament identic cu cel anterior drastic amendat? Ce l-a împins pe Victor Ponta într-o aventură care îi pune din nou o lume întreagă în cap și care aduce inconfundabil cu o pagină, reprodusă prin clasicul copy-paste, din jurnalul tentativei de lovitură de stat din vara lui 2012? De ce, Victor Ponta?

Un prim răspuns îl putem căuta în informația pe care o produce unul dintre co