Da, ştiu, cartea tipărită îşi trăieşte ultimele decenii, sau poate chiar ultimii ani... Directorii marilor biblioteci (chiar şi din România) se plâng din ce în ce mai frecvent de problema spaţiilor de depozitare.

Ideea „depozitului legal” (obligaţia unei categorii de biblioteci de a avea cel puţin un exemplar din orice tipăritură produsă într-un spaţiu anume) e văzută drept o calamitate şi, ca urmare, se încearcă schimbarea legii – măcar în sensul înlocuirii cărţilor „clasice” cu cele în format electronic.

Cu toate acestea, ultimii oameni din lume cărora le pasă de presupusul viitor negru al cărţii sunt scriitorii. Interviurile, anchetele, sondajele privind „şantierul de lucru” sunt burduşite cu planuri, idei, perspective ce nu par deloc înfricoşate de reacţiile tot mai pipernicite din direcţia pieţei. Ca să nu las impresia unui judecător făţarnic, mărturisesc, plin de smerenie, că prin diversele mele carnete de însemnări abia aşteaptă să fie transpuse în cărţi suficiente volume, gata structurate, cât să sperie orice librar. Cu o condiţie: s. D. n. p. v., cum spunea Tolstoi.

Simultan cu diminuarea numărului de cititori, creşte numărul cărţilor tipărite în condiţii grafice remarcabile. Cum între valoarea conţinutului şi frumuseţea obiectului nu e, adeseori, nicio legătură, se ajunge la situaţia paradoxală ca scriitori de prima mână să fie scoşi în lume în condiţii precare, pe când veleitari tenace să beneficieze de veşminte grafice de invidiat. Primesc adeseori (ba chiar din ce în ce mai des) cărţi voluminoase, impecabile imprimate, mieros autografiate, ale unor veleitari incurabili. Diverse ca stiluri şi genuri (amatorul nu iartă nimic: nici poezia, nici proza, nici eseul, nici aforismul), ele au ceva comun: pe copertă tronează, în postúri flatante – instantanee luate cu cincisprezecedouă zeci de ani înainte – fotografia Auctorelui... Prima