După trei înfrângeri consecutive în fața lui Rafa, la Roland Garros, la Montreal și la US Open, Djokovic își recapătă culoarea în obraji cu o victorie de orgoliu în finala de la Beijing. Sârbul reduce diferența la 22-16 în meciurile directe.

Nu se întâmplă pe fiecare zi să vezi un meci între doi lideri mondiali, unul actual și altul virtual. Dincolo de această curiozitate statistică, mai interesant mi s-a părut faptul că a fost un Nadal - Djokovic cu mai puține semnificații în prezent, dar mai important pentru viitor - ceea ce iarăși nu vezi pe fiecare zi, într-o rivalitate încărcată de tensiune, mize mari, meciuri-maraton și războaie epuizante fizic și psihic. Tot respectul pentru turneul de la Beijing, altminteri unul foarte puternic (pentru un 500), iar un trofeu este întotdeauna bine primit pentru orice jucător, indiferent de statura lui. Însă contextul a fost de așa natură încât încărcătura n-a mai fost aceeași ca în alte ocazii între cei doi. Și asta deoarece ambii jucători au fost eliberați de presiunile sub care au jucat în această săptămână. Poate că niciunul n-a arătat-o - amândoi se pricep de minune să îi facă față - însă presiunea a existat și a fost una considerabilă. Rafa a jucat toată săptămâna conștient că depinde numai de el să pună mâna pe primul loc, ceea ce a și făcut, iar Nole a fost apăsat de perspectiva pierderii aceluiași loc, perspectivă în fața căreia a fost cu mâinile legate. La ora finalei însă, toate calculele fuseseră lămurite, toate grijile, înlăturate, iar clasamentul și toată discuția despre el, uneori atât de obositoare pentru jucători, putea fi dat cu încredere la o parte. Pentru că oricare ar fi fost el, rezultatul meciului de azi n-ar mai fi putut schimba absolut nimic.

Mai rămânea orgoliul. Din tot contextul descris mai sus, Nole a ieșit la suprafață drept jucătorul mai motivat, cu mai multe de demonstrat.