Dora Pavel, Do Not Cross,

Editura Polirom, Iaşi, 2013, 184 pag.

Dintre toţi scriitorii de azi, Dora Pavel s-a reinventat, probabil, cel mai spectaculos. De la debutul în proză cu Agatha murind, autoarea nu numai că a publicat roman după roman, dar şi-a şi dezvoltat un adevărat cult pentru genul ca atare.

Interviurile din ultimii ani mustesc de profesiuni de credinţă frenetice în favoarea romanului, privit drept angajament definitiv după o sumă de flirturi şi de „aventuri de tinereţe” – cum le numeşte ea însăşi – cu poezia. De mai bine de un deceniu, Dora Pavel îşi ia în serios acest mariaj de maturitate: citeşte tot ce se publică la noi şi aiurea în materie de proză, cu preferinţe tranşante pentru romanul experimental.

Cele patru cărţi publicate din 2003 până acum dovedesc, pe de altă parte, că autoarea a reuşit să-şi identifice propriul culoar în romanul românesc de azi. Mai mult, fiecare dintre ele reflectă, indirect, o mică polemică la adresa prozei care se scrie în România din cel puţin două puncte de vedere: pe de o parte, Dora Pavel evită romanul de proporţii, din nou în vogă în ultimii ani la noi, doldora de digresiuni stilistice şi cu emfază filozofică, pentru câte o cărticică scurtă, dar extrem de intensă. Modelul cel mai evident e, probabil, Grădina de ciment a lui Ian McEwan, o carte-lamă (a se citi: subţire, tăioasă, de impact), numai bună de tamponat venele cititorului conformist. De aceea, brevilocvenţei narative i se asociază neapărat nevoia de identificare a unor subiecte tari, vânate – şi lăsate în suc propriu – luni, de nu ani întregi. Am mai scris-o şi cu altă ocazie: Dora Pavel nu se aşează la masa de scris dacă n-a identificat, în prealabil, câte o situaţie-limită, un motor menit să provoace scântei şi să întreţină întregul agrenaj narativ.

În cartea de acum trei ani, Pudră, un tânăr se trezeşte din co