Loţi Boloni, care a mâncat o viaţă întreagă de antrenor o pâine în campionatul francez, afirma deunăzi că nu vede cum un jucător titular la o formaţie de ligă secundă din Hexagon ar putea fi tentat de o aventură în campionatul nostru. Boloni lua în calcul probabil totul, şi anvergura competiţiei, şi ştacheta salarială, totul.

Din Franţa nu, dar din Italia s-a găsit însă un titular de Serie B atras măcar de mirajul unei prezenţe în Liga Campionilor. Federico Piovaccari. Poate puţin ghinionist, poate că nu-i sosise încă ceasul consacrării în il calcio, cert e că Piovaccari nu pupase încă o echipă de Serie A şi a tot colindat formaţiile de B. De când a fost cumpărat definitiv de Sampdoria pentru Piovaccari un nou sezon a însemnat întotdeauna un nou împrumut. Acum la Steaua.

Din ce a arătat până acum la Steaua, după ce s-a mai pus cât de cât pe picioare cu pregătirea fizică, Piovaccari pare decupat din manualul atacantului italian de rasă, dacă nu e prea pretenţioasă comparaţia, din clasa profesorilor Pablito Rossi şi Inzaghi. Poate că până la urmă, ca să dăm dreptate admiratorilor lui Gerd Muller, atunci când e vorba despre un atacant clasa înseamnă, cât se poate de banal, că n-are nevoie de 5-6 ocazii de gol ca să înscrie o dată. Iar acest procentaj e tocmai unul dintre atuurile italianului. Ca nu cumva să pună cineva golul de vârf pur sânge cu Vardar în contul hazardului, Piovaccari a recidivat cu unul geamăn sâmbătă la Vaslui. Centrare pândită în umbra fundaşului, ţâşnire, reluare la colţ în diagonală din alunecare.

În niciuna dintre reuşitele sale la Steaua, Piovaccari nu s-a trezit punând latul la un balon la doi metri de poartă. Golurile sale au fost lucrate, muncite şi pe ele italianul a scris fie o calificare – cu Vardar ori cu Legia -, fie trei puncte în campionat. N-au fost de generic, corect, dar oricum de luat a