Pentru prima dată, informaţii mai clare despre naţionalitatea locuitorilor din provincia Banat au fost consemnate în conscripţia habsburgică din 1743, datele păstrate despre populaţia Evului Mediu fiind relativ puţine şi disparate. Timişoara a fost însă întotdeauna un oraş cosmopolit, multietnic, căci alături de populaţia românească autohtonă, s-au stabilit aici locuitori aparţinând unor naţii diverse, în proporţii variabile de-a lungul secolelor.

Înainte de pătrunderea oastei arpadiene în Banat, cea mai mare parte a populaţiei era românească. Cronica notarului anonim al regelui Bela al III-lea şi Legenda Sfântului Gerard consemnează că la venirea ungurilor, aici stăpânea ducele Glad, iar mai apoi un descendent al său, Ahum, iar românii sunt menţionaţi printre cei care făceau parte din oastea voievodului. Ahtum primise botezul creştin de rit ortodox în cetatea Vidinului, iar mănăstirea călugărilor greci de la Morisena (Cenad), închinată Sfântului Ioan Botezătorul, este o mărturie că în voievodatul său exista deja o organizare bisericească şi ortodoxia era răspândită în zonă.

După ce Banatul a fost cucerit de unguri, în locul călugărilor de rit răsăritean au fost aduşi călugări catolici şi monahul benedictin Gerardo Sagredo, care a organizat în 1030 episcopia catolică a Cenadului. O nobilime locală constituită în secolele IX-X s-a menţinut în primele secole de dominaţie maghiară, dar deţinerea de domenii şi titluri nobiliare era condiţionată de apartenenţa la catolicism şi o parte a feudalităţii româneşti s-a conformat acestor pretenţii. Până în secolele XII-XIII izvoarele referitoare la români sunt extrem de sărace, dar informaţiile existente arată că cea mai mare parte a populaţiei a rămas ortodoxă, în ciuda stăruinţelor Scaunului Apostolic de catolicizare a populaţiei botezate în rit răsăritean.

Sârbii ajung în Banat

În secolul al XIV-lea