Înainte de subiectul de azi, îmi permit o deraiere. Am tot stat şi am rumegat (ca o cornută ce-mi sunt, aflată în „haita” de vaci a societăţii) dacă să mai abordez problema (de)căderii unui efemer şmecher de sindi(că)cat sau nu. Sincer, mi se pare cel puţin de bun simţ ca cetăţeanul simplu, eternul locuitor al cetăţii pe care nimeni nu-l bagă (nici măcar) în seamă, să îşi aştearnă gândurile. Eu am ocazia asta – le mulţumesc celor care mi-au facilitat dreptul la o părere publică. Consecinţa dreptului la opinie? Mi-am făcut o droaie de „prieteni”. De ce? Pentru că aceste personaje confundă grav lucrurile: eu nu fac presă în adevăratul sens al cuvântului, căci nu stau să caut informaţii despre oameni, stări de fapte, evenimente sau alte chestii (mai mult sau mai puţin compromiţătoare pentru grangurii zilelor noastre). Eu doar exprim ceea ce îmi prelucrează mintea, totul în urma actului lecturii. Vorbele dor, căci dezvăluie fapte. Foarte mulţi dintre cei care s-au atacat de cele „aruncate” de mine în paginile acestui ziar nu au citit în viaţa lor mai mult de 5 (cinci) cărţi! Incluzând aici şi asul… Aceiaşi potentaţi – produse ale unei societăţi democratice, dar cretine – au ajuns unde sunt. Nu cred că trebuie felicitaţi – ne este suficientă greaţa de a-i vedea unde le-au ajuns hoiturile puturoase. Au profitat de slăbiciunea altor jigodii. Aşa au ajuns mari şefi, goi în capetele pătrate pe care le posedă, dar plini până la refuz de o îngâmfare prostească. Ariviste până în măduva spinării lor de şacali, aceste jeguri umane ne conduc. Din nefericire! Vina este colectivă: a noastră – că tolerăm acest abuz; a protectorilor acestor infecţi – că îi promovează. Cale de rezolvare? Nici măcar una, cât ar fi ea de mititică. De ce? Că nu se vrea; am mai spus-o – omul care gândeşte este cât se poate de periculos. Pentru cine? Vă daţi şi singuri seama.

Aflăm cu uimire că nu