Summitul de la Vilnius programat pentru data de 28 noiembrie si dedicat Parteneriatului estic al UE, va constitui prima confruntare geo-strategica din istorie intre UE, ca putere globala emergenta de tip "soft" (moale) si Rusia, ca putere globala in reabilitare de tip "hard" (dur). De victoria in aceasta confruntare va depinde credibilitatea UE ca actor global. Criteriul victoriei este semnarea Acordului de asociere cu Ucraina – natiunea cu valentele strategice cele mai semnificative din vecinatatea comuna ruso-europeana.

De calificarea si ridicarea mizei Summitului de la Vilnius responsabil este Kremlinul. A facut-o prin presiunile indreptate asupra statelor din vechea sa sfera de influenta imperiala ("vecinatatea apropiata" formata din Armenia, Azerbaijan, Georgia, Moldova si Ucraina), doritoare si susceptibile sa aseze pe temelii juridice coerente legaturile lor cu Europa politica in scopul asocierii politice, integrarii economice, uniformizarii legislative, interoperabilitatii institutionale si armonizarii culturale cu aceasta. Obiectivul declarat al respectivelor demersuri, nu lipsite de o anumita brutalitate, a fost de a-i determina pe cei in cauza sa refuze semnarea sau parafarea Acordurilor de asociere cu UE, alaturandu-se, in schimb, Uniunii vamale euro-asiatice dominata de Rusia. In consecinta, UE este obligata sa constate ca actiunea sa externa ghidata de ideea exportului valorilor sale si bazata pe conceptul "more for more" ("mai mult pentru mai mult") - avand intelesul ca aceia care vor introduce mai mult in organizarea lor sociala interna principiile modului de viata vest-european, vor beneficia mai mult de accesul la piata europeana si de solidaritatea europeana - are, cel putin in perceptia Moscovei, o dimensiune geo-strategica. S-ar putea spune ca Rusia da o noua definitie sau o noua perspectiva pseudo-strategiei europene dominate dogmatic