Vai de copiii care-şi lasă părinţii să le aleagă şcoala, s-ar putea spune după o scurtă analiză a unui caz petrecut în Slatina. Un puşti în clasa pregătitoare va simţi pe pielea lui, deşi probabil nu înţelege nimic din ce i se întâmplă, ce înseamnă să ieşi din rând. La început de an şcolar, ministrul Educaţiei a vorbit încă o dată, pentru că erau reporteri cu microfoane şi camere de luat vederi, despre ce pericole îi pasc pe diriguitorii de şcoli dacă-şi mai permit să ceară bani de la părinţi. În fiecare oraş sunt, probabil, şcoli prost cotate şi şcoli cu renume. În Slatina există una deja comparată de părinţi cu cele particulare. Poate şi nivelul actului educaţional este pe măsura renumelui, cert este că dacă te vrei în lumea bună trebuie să ai copilul coleg de şcoală cu fiii mai-marilor zilei, sau măcar să poţi spune despre el că studiază în şcoala care a dat primari, parlamentari, directori şi ce-o mai fi dat.

Dorinţa ca dorinţa, dar cu putinţa e mai greu. Dacă reuşeşti să-ţi înscrii copilul, fie şi într-o clasă cu 40 de elevi, trebuie să fii demn să şi continui. N-are importanţă că se depăşeşte cu mult numărul de elevi la clasă, atâta vreme cât toată lumea e mulţumită. Când nu mai e toată lumea mulţumită, eliminăm elementul negativ.

Dacă la Şcoala nr. 1 puţini se aşteaptă să se predea de pe laptop şi să se folosească retroproiectorul, aici ar trebui să fie banal. Aşa că în şedinţa cu părinţii se hotărăşte o astfel de achiziţie şi se stabileşte, pentru asta şi alte cheltuieli, şi o sumă cu care părinţii să contribuie. Nu toţi au, nu toţi pot, însă trebuie. Cineva mai strâmtorat are curajul să spună nu şi să transmită mai departe ce se întâmplă. Urmează o anchetă administrativă, ceva agitaţie chiar mai sus, dar lucrurile se liniştesc. Cum? Banii se vor strânge în continuare, cine vrea să contribuie. Pe pariu că vor toţi, de teamă să nu-